Pocainta in antichitatea tarzie

Una dintre marile frumuseţi ale Ortodoxiei este că „glasul celui ce strigă în pustie” nu a tăcut niciodată: este un glas care a stăruit, o neîncetată chemare la pocăinţa profundă, trăită, pusă în lucrare de părinţii şi maicile noastre în Hristos de-a lungul veacurilor. Pentru teologia ortodoxă nu există o reconciliere sau iertare autentică în afara comuniunii cu persoana lui Iisus Hristos. Pocăinţa este atât prima poruncă a lui Hristos („Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”), cât şi primul Său dar pentru noi, de vreme ce tăria pentru împlinirea poruncilor Sale ne este în cele din urmă dăruită de El. Doar când vom conştientiza faptul că pocăinţa este un dar, şi nu o poruncă împovărătoare, vom înţelege cum sfinţii monahi ai Bisericii în special puteau vorbi cu atâta bucurie şi râvnă despre tema pocăinţei. Ei chiar au trăit-o şi au înţeles că acest dar al pocăinţei include nu doar simpla pocăinţă pentru propriile greşeli, ci rugăciune de căinţă pentru aproapele lor şi pentru lumea întreagă. Aceasta este pocăinţa după modelul Hristos (temă dezvoltată pe larg în acest studiu), o intrare în taina Pătimirii voluntare a lui Hristos pentru mântuirea tuturor.