Adriana Bogatu a scris, sub forma unui "dialog mascat" cu cineva, o confesiune. A vorbit, cand direct, cand metaforic, despre sine, despre oameni, despre viata si moarte. E o sanatoasa zabava "sa te citesti", "sa te scrii" si apoi "sa te vezi". Citind cartea, noua ne-a placut "sa te vedem". - Corneliu Basarab Filip
Tot ceea ce-am lăsat, cândva, pe-o margine de drum, ne-ajunge din urmă. Gândurile uitate ni se-ntorc la ferestre, păsări rătăcite în prea mult alb de zi. Oamenii pe care i-am pustiit se fac, primăvară după primăvară, frunze, ochi de verde clipind a neuitare. Cuvinte zvârlite, la întâmplare, devin piatră. Între noi și lume sunt doar întrebări. Într-o dimineață, mi-am amintit că te-am visat trecând pe stradă, înconvoiat de sute de cârlige ascuțite, adânc înfipte în carnea ta. Semne de întrebare pline de sângele muțeniilor înțepenite în gât. Aveai părul alb de tăceri. Și ochi de suflet încercănat. Nu te-am strigat. Nu te-ai oprit. Îți cărai cârligele muțeniilor, care, privite de sus, păreau gheare de vrăbii… Odată, demult, credeam în Timp ca-n Dumnezeu. Până și viețile noastre, sugrumate-n clepsidre, se lăsau seduse de secundele lui… Mă mai trezesc uneori vorbindu-ți ca și când ai fi lângă mine. Mai ales vara, când plouă răzvrătit și tună și fulgeră și frunzele se spală de păcate… Îți spun să stai liniștit, memoria mea ți-a salvat tinerețea, nu te teme, nu te-ai schimbat, cui îi pasă de riduri și de părul acela aiurea ciuntit, nu, nu ți se potrivește deloc tunsoarea asta, te urâțește, dar, nu-ți face probleme, eu văd doar claia prin care-ți treceai degetele când recitai ” Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă…” Știi că mai am și-acum colțul de hârtie pe care mi-ai scris prima dată numărul tău de telefon? 318…. și-așa mai departe…. Mi l-ai dat când să urc în tramvai, aproape că era să-ți prinzi mâna la ușă, ai rămas în stație făcându-ți de lucru cu un fermoar de la geantă, luat și el prin surprindere de îndrăzneala ta… Hârtia aceea e Timpul meu. Numărul meu de identificare în fața Dumnezeului- Timp. Un fel de bilet de călătorie dus- întors prin viață. Când mi se face prea dor de tine ca să te- ascund în liniile palmei, caut bătrânul colț de hârtie, strecurat prin ușa tramvaiului 8, într-o seară de vară, luminată cu flori de tei, în loc de stele… ” Serios, chiar l-ai păstrat? ” , te aud mirându-te în urechea mea dreaptă. Da, l-am păstrat. E tot ce mi-a rămas după ce ți-am dăruit portretul în creion, da, da, acela în care abia zâmbeai, dar mie-mi plăcea, mă fascinau ochii, da, exact, ochii, îl mai ai, nu-i așa? Întotdeauna m-am întrebat dacă, în cele din urmă, ți-ai dat seama că, jucându-se, prietena mea, desenatoarea, făcuse portretul tău cu ochii mei…