Vezi mai multe"Mai mult decat poeziile, piesele de teatru, impresiile, cugetarile si restul prozei, purtand semnatura Carmen Sylva, Povestile Pelesului releva in mod cu totul aparte puterea creatoare a autoarei si inaltimea la care ea putea ridica un text.
Pornind, evident, de la legendele romanesti despre formele de relief din zona Sinaia, regina Elisabeta le dezvolta in maniera fantasticului gotic, cu un vibrant patos participativ la viata personajelor, imprimand prozelor din volum o tulburatoare nota lirico-poematica.
Scris in limba lui Goethe, volumul, aparut in mai multe editii, a stranit vii ecouri in spatiul germanic.
Traducerea romana sugereaza in buna masura valoarea originalului.
Volumul apare ca un omagiu adus Reginei la implinirea unui secol de la stingerea ei din viata." (I. Oprisan)
Fragment din poveste:
„Cetatea Babei
Cand te sui pe Prahova in sus, nu vezi Cetatea Babei, caci ea este in inima Bucegiului. Ea se inalta ca o coama ascutita si pare acoperita cu ruine. De la Cetatea Babei pana la Jepi dai de omat, care nu se topeste niciodata.
Fost-a odata cand a fost, dar de mult a fost, cand lupii pazeau turmele de oi si cand vulturii si porumbeii isi faceau cuiburile unii langa altii, — atunci era acolo pe coama muntelui o cetate tare si mareata, in care se lucra cu mare harnicie. Necontenit se auzea acolo rasunand si curgand, si sute de picioare umblau necontenit si veneau din toate partile. Noaptea insa o lumina ardea in turn, o roata mare de tot sfaraia si o doina ciudata parea ca se leagana incet peste vuietul rotii, si-i tinea isonul.
Oamenii se uitau cu sfiala spre acea coama de deal si-si sopteau la ureche: „Iar toarce".
Dar aceea care torcea acolo sus, stapana cetatii, era o vrajitoare foarte rea. Piticii din munte ii aduceau tot aurul din fundul pamantului, ca sa toarca pentru toate miresele beteala, care le impodobeste capul in ziua nuntii. Aurul se turna acolo fara masura. Ea il tragea la cumpana, il alegea, si vai de piticul care nu aducea masura plina. Pe loc il punea ca intr-un cleste intre trunchiul si coaja unui arbore puternic, pana ce da cel din urma graunte de aur, sau i se prindea numai barba si atunci in zadar mai tragea el in dreapta si in stanga, in zadar striga oh si vai — caci baba se facea ca n-aude. De aceea lumea o si chema Baba Coaja, sau pentru ca era atat de vartoasa ca si coaja de paine, sau pentru ca era atat de zbarcita ca un stejar batran. Numai ea stia sa toarca firele de aur si le pregatea dinainte pentru multe sute de ani.”