După o fatidică prăbușire a civilizației europene în absurdul celor două conflagrații mondiale, în care mare parte a lumii a cunoscut apogeul istoric al autodistrugerii, ne redescoperim într-o perioadă de pace și reconstrucție care, din fericire, trenează de decenii însemnate. Preocupările omului pentru descoperirea, salvgardarea, conservarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural universal, remarcabile încă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, s-au accentuat treptat în epoca postbelică, restabilind relația ancestrală dintre omul prezent și omul trecut și vocația creațiilor perene de a clădi umanitatea.
Dreptul patrimoniului cultural este astăzi o știință universală, un produs al unei îndelungate aculturații complexe realizate în timp și spațiu, perfecționată în mod susținut atât în mijlocul culturilor juridice naționale, cât și în ambianța solemnă a încheierii tratatelor internaționale. Situat naturalmente într-o elaborată conexiune a variatelor domenii de specialitate, dreptul patrimoniului cultural are funcția esențială de a crea cele mai eficiente instituții și mecanisme juridice pentru a asigura efectul optim al tuturor celorlalte eforturi de conservare și valorificare a acestui patrimoniu. Dreptul patrimoniului cultural este sortit a pune în armonie drepturile și interesele legitime ale persoanelor particulare cu dreptul universal al fiecăruia dintre noi de a ne bucura de servitutea patrimonial-culturală.
În dimensiunea universală a acestuia, dreptul patrimoniului cultural este prin excelență un domeniu al studiilor comparatiste, organice, iar dreptul patrimoniului cultural din România are șansa de a culege cele mai ingenioase soluții juridice rafinate în secole de experiență acumulată de cele mai înzestrate națiuni, din punct de vedere cultural-patrimonial, între care cea italiană și cea franceză sunt cele mai reprezentative. Relevanța celor două modele oferite de cele două culturi juridice naționale amintite a influențat decisiv orientarea acestei lucrări, însă aceasta este doar materializarea unui început de drum. Dreptul românesc al patrimoniului cultural are nevoie de aculturație juridică, de cercetare comparatistă, de spiritul fertil al convențiilor internaționale și, în ecoul tuturor acestor eforturi, de Codul patrimoniului cultural al României.