„Fiecare singur şi despărţiţi de toată lumea”, aceasta
este condiţia asumată de personajele lui Holban. Dacă
aşteptarea îşi dezactivează intenţionalitatea din lipsă de
obiect, dacă ascunderea pune în scenă natura frustrată
a străinului, singurătatea este forma non-intenţională a
ascunderii. Ea circumscrie apariţia de sine în cadrul unei
manifestări reduse, izolează prin despărţire, creează o
lume în lume. Lumea fiinţei nu îşi găseşte locul în fiinţa
lumii, desenează pe harta acesteia enclave uitate, insule de
întuneric.
În lumea lui Blecher, golul şi plinul sunt variabile
metafizice invers proporţionale; bine aşezate, racordate
la dinamica internă a creaţiei, ating niveluri de iradiere
diferite, dar corespondente, permiţând imaginii să se
scurgă dintr-unul într-altul. În aparenţă, realitatea se
întâmplă în gol, împlinindu-se abia în felul în care
transpare – ca imagine pozitivă – în irealitatea imediată
a lumii. În procesul acestei adevărate concordia discors,
geometria nuanţelor creşte din rădăcina vieţii, acolo unde
golul se vede din plin.