Vezi mai multe„O mamă îi scrie aproape zilnic fiicei sale, pe care nu ştie dacă o va mai întâlni vreodată. Suntem în România, în deceniul cel mai cumplit al comunismului, în anii ’50 ai secolului trecut. Asistăm la stricarea din temelii a vechii lumi, la teroare, mizerie, umilire. Scrisorile îi sunt adresate Monicăi Lovinescu, la Paris.
Ce sunt, în fond, aceste pagini?
Răspunsul îl dă chiar expeditoarea, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.
Sunt formele variate «pe care le poate îmbrăca suferinţa» şi strigătul dragostei materne exasperate.
Sunt «o rugăciune», «o poruncă» şi «un efort de supremă voinţă» pentru ca destinul fiicei să învingă istoria ostilă.
Sunt o încercare blândă de a apropia două fotolii şi de a crede că ea, mama, şi fata ei sunt «iarăşi alături, iarăşi una lângă alta».
Dragostea maternă dă un lirism concentrat unora dintre fraze, iar primejdia le dă dramatismul. Sfârşitul mamei (în închisoare, aruncată la groapa comună), presimţit printre rânduri, le dă tragismul. Până la urmă, expeditoarea şi fiica ei devin asemenea eroinelor de tragedie greacă.
Şi totuşi, o rază de speranţă: fiica depărtată, Monica, îşi trăieşte marea dragoste. Scrisorile mamei îl acceptă pe noul fiu, care va veghea în locul ei: Virgil Ierunca.
Splendid traduse din franceză de Gabriela Creţia, selectate, explicate şi editate impecabil de Astrid Cambose, scrisorile din acest volum sunt în acelaşi timp un document istoric şi un document uman.“ (Ioana PÂRVULESCU)
„Aşternute pe hârtie, ori pe cărţi poştale, zilnic şi în diferite momente ale zilei, marcate prin ore, scrisorile pot fi considerate jurnalul epistolar al unei teribile traume psihice, întâmplată la despărţirea dramatică de Monica, despărţire presimţită a fi definitivă. E o formă personală de jale în subtextul fiecărei fraze. Cuvântul jale e uitat astăzi, dar starea există, pentru că e dată omului care trăieşte profund îndurerat, dar, în acest caz, trăieşte parcă numai pentru a-şi scrie drama.“ (Elvira SOROHAN)