Literatura rusă a fascinat nu doar prin densitatea valorilor de geniu, ori prin bogăția formelor stilistice, pe care le întâlnește iubitorul de literatură universală de la Antioh Cantemir și Gogol, până la Lev Nicolaevici Tolstoi sau Esenin. Noi, cei care am fost la școală prin anii sovietizării, abia recent ne-am mai curățit de zgura stalinistă. Mai ales că, iată, descoperim la cel care proclamase Sunt ultimul poet cu satu-n glas că visa și să fie învățător, când era la școală, și târziu de tot s-a urcat într-un avion să călătorească în Occidentul Europei. Desigur, multe le-am aflat prea târziu; despre crimele staliniste, ori duplicitatea liderilor regimului sovietic, pe când valahii și moldovenii visau să se unească cu transilvănenii, cum va fi visat elita românească în secolul al XIX-lea.
Ironia istoriei iată că face acum să ne preocupe, chiar pe unul dintre noi, un poet genial rus Serghei Esenin, martor și participant la Revoluția Bolșevică, declanșată de Vladimir Ilici Ulianov Lenin, cel care ceruse ca țarul Nicolae cu soția sa și toți copiii lor să fie executați fără greșeală în orășelul de dincolo de Urali, unde fuseseră deținuți într-o casă mare cu un beci misterios, chiar după răsturnarea guvernului social-democrat al lui Kerenski; când puternica nobilime rusă fugise din țară, sau organizase trupe militare instruite ani de zile și dădeau lupte crâncene în Siberia și în guberniile uriașului imperiu de la Nistru până în Kamceatka și din Marea Nordului până în Crimeea. Cineva din epocă zice că a fost o lovitură de stat bine pusă la cale de clica lui Lenin intelectualul rasat, ajutat și de germanii Kaizerului, care vedeau în asta o formulă eficace de a sparge frontul Antantei (Anglia, Franța, Rusia); alții aduc în prim-plan stângăciile guvernării lui Nicolae Romanov, sau asprimea și neomeniile autorităților, dar și suferințele și lipsurile provocate de Primul Război Mondial, la sfârșitul căruia vor muri marile imperii (Ţarist, Austro-Ungar și Britanic), iar soldații simpli din uriașa armată rusă, aflătoare în România și Polonia, au făcut atâta rău strategico-militar, însă și uman. Un haos de nedescris se rostogolea din Pirinei și până în estul Siberiei, iar lumea, încremenită de o elită politică, lipsită de viziune și realism, și-a revenit, câte puțin, doar după ce batalioanele americane au ajuns în Franța, iar principiile de autodeterminare națională lansate de președintele Wilson și acceptate de Lenin, pentru o vreme, s-au impus. Lumea actuală a rememorat anul acesta un veac de la această tragedie a popoarelor europene.
În ce ne privește pe noi, cei care suntem copiii celui de Al Doilea Război Mondial, ne-au marcat destul eroii romanelor antihitleriste, precum și faptul că în chip discret și în șoaptă ne povesteau cei bătrâni cum a fost în bătălia de la Cotul Donului, sau în trădarea de la Odessa, ori în încercarea mareșalului Antonescu de a salva frontul de la Galați-Nămoloasa. Cât privește reziduurile depuse de manualele școlare din anii ’50 nu găsim calificative pentru falsificarea istoriei naționale româneşti.