Sfumato

Aveam nevoie de această antologie – viziune de ansamblu. Am debutat târziu, în 1996, la o editură obscură. Primul meu volum de versuri, de sertar, n-a intrat în circuitul librăriilor, dar majoritatea poemelor le-am citit prin cenacluri, câteva grupaje au fost publicate în revistele Luceafărul și Amfiteatru în anii ’80. Prin vara anului 1983, la Cenaclul Numele Poetului, după lectura mea, Cezar Ivănescu a interzis comentariile celorlalți membri și pe mine m-a apostrofat: Cine te crezi tu, Nică fără frică? În cenaclul lui Doru Mareș, la Pucioasa, în 1988, după ce am citit, Ion Stratan a spus că, într-adevar, poemele astea n-ar trece de cenzură. După atâta timp, fără a fi privite prin prisma tragică a acelor vremuri, pot părea teatrale sau patetice, dar sunt asumate, trăite, teatrul e unul al sincerității. Nici al doilea volum n-a avut parte de o circulație serioasă, doar de câteva cronici favorabile. Difuzarea cărților a avut probleme mari după 1990, în general. Abia cu volumul Aparte (Editura Vinea, 2006) și cu recviem pentru nuca verde (Editura Casa de pariuri literare, 2015) poezia mea s-a mai ridicat la suprafață.

Sunt Ioan cel fară de Țară, fără apartenență la vreo generație poetică, sunt omul invizibil (al lui Mircea Nedelciu) pentru toți antologatorii generaționiști. Dar dintotdeauna visul meu a fost să scriu mereu bine, poezia mea de la un volum la altul să fie mereu altfel, și cred că asta mi-a reușit. (Ioana Geacăr)