Unirea mi se părea că semăna foarte bine cu o stație de metrou. La parter avea stâlpi de susținere placați și cu design la fel ca cei de la metrou, pe jos era același tip de pardoseală pe care alunecai iarna sau dacă erai ud pe tălpi, iar în tavan erau multe lămpi cu neoane pe fiecare grindă, unele mergeau, altele nu. Când intram în Unirea vedeam câteva cozi la câteva raioane, înăuntru nu erau rânduri așa de mari, poate câte 50 de persoane cel mult. Arăta ca intrarea unei stații de metrou unde lumea stătea la coadă la casă ca să schimbe banii în mărunți pentru aparatul de intrare. La etaje, pentru că erau mai joase, lipseau acești stâlpi de susținere și atmosfera era ca în alte magazine universal, doar că spațiile din Unirii erau cele mai mari. La etaje era mai animat, și pentru că hainele și stofele erau materiale care ocupau loc în expunere, nu rămâneai cu senzația de gol. Se căutau materialele care erau considerate atunci de calitate, bumbac, stofă, lână, angora și se evitau cele ”din plastic”, polyesterul sau materialele compozite sau vinilinul, care rămâneau expuse la nesfârșit și erau mereu în stoc.
A trecut mult timp până când am găsit locurile de une ar fi putut „să apară” în Unirii. Magazinul era cald, nu fără colțuri întunecate sau zone de penumbră care să mă inspire. Nu aveam vreo regulă, nu trebuia neapărat să fie un anumit cadru de unde ar fi putut apărea fantasma, deși știu sigur că avea legătură cu spațiile închise, cu arhitectura locurilor și cu design-ul. Dacă într-un loc erau înghesuite mai multe obiecte, cum era colțul din dormitorul de la Nini unde era șifonier, perete, plapuma rulată și urcată peste șifonier și scaunul din fața ușii, lângă pat, îmi era simplu să-mi imaginez că își va face loc printre ele și va apărea. Uneori mi-l imaginam ca pe ceva ce stătea în fața mea fără să-mi facă nimic și doar asta mă terifia. Apoi mai erau locurile unde lumina se întâlnea cu întunericul, aici îmi imaginam ușor că ar fi fost un loc periculos. Între peretele întunecos din dormitor și geam, de pe scările de la magazinul Victoriei sau din camerele fără lumină și cu uși deschise de la București. Totul se întâmpla în locul ăsta de trecere dintre beznă și lumină. La fel și la Unirii, într-o zi m-am gândit că ar fi putut „urca” de la spațiul de depozitare al alimentarei de la parter, prin magazin. Dacă mă uitam atent către locul de unde mă gândeam că „o să apară” puteam să simt că, deja, „era” acolo și că totul devenise real. Credeam în ușurința lucrurilor de a deveni reale.