Prin această carte enciclopedică, Fenichel reuşeşte să capteze întregul univers conceptual freudian, dar şi efervescenţa psihanalitică din prima jumătate a secolului XX.
Apărută în 1945, cartea prezintă mai întâi conceptele esenţiale din psihanaliză plasate în contextul dezvoltării ontogenetice (de la Eul arhaic şi omnipotenţa primelor luni de viaţă la complexul Oedip şi alegerile de obiect), după care se constituie într-un impresionant compendiu de psihopatologie. Astfel, după ce trece în revistă mecanismele generale care conduc la nevroze (traumă, apărări, beneficii secundare, angoasă şi inhibiţii), Fenichel descrie pe larg şi cu viniete edificatoare simptomele şi tulburările specifice — pe lângă fobii, compulsii, perversiuni şi somatizări, sunt prezentate, din perspectivă psihanalitică, inclusiv schizofrenia şi psihozele maniaco-depresive. În ultima secţiune a volumului, Fenichel oferă instrumentele clinice pentru tratarea acestor patologii.
Teoria psihanalitică a nevrozei reprezintă un reper esenţial pentru psihoterapeuţii, medicii şi studenţii interesaţi de ansamblul ideilor şi tehnicilor lui Freud, dar poate constitui o bună introducere în psihanaliză şi pentru specialiştii din alte domenii socio-umane.
Otto Fenichel se naşte la Viena în 1897, audiază prelegerile lui Freud între 1915 şi 1919, iar în anii ’20 se mută la Berlin, pentru a se alătura grupului de psihanalişti socialişti (E. Fromm, W. Reich). Emigrează în SUA în 1938 şi se stinge prematur la 48 de ani, făcând-o pe Anna Freud să deplângă pierderea „inepuizabilei lui cunoaşteri în domeniul psihanalizei şi a manierei sale unice de a organiza şi prezenta faptele".