Annie Bentoiu (născută în 1927) are de-o viaţă întreagă obiceiul de a-şi nota în agende evenimentele personale şi ale lumii în care trăieşte, şi jurnalul acesta ţinut cu consecvenţă a stat la baza celor două extraordinare volume de memorii intitulate Timpul ce ni s-a dat, publicate în primă ediţie la Editura Vitruviu (2000 şi 2006). În anii 1944-1947, autoarea a fost martora atentă a nenumăratelor „simptome“ prin care se manifesta instaurarea comunismului în Romania. Nu s-a mulţumit să observe: a citit despre cele trăite, a reflectat asupra lor, a descoperit mecanisme. De aceea amintirile ei depăşesc, am putea spune, genul memorialistic. Ele se constituie într-un veritabil manual de istorie – viu, pasionant – a acelor vremuri tulburi ce aveau sa devină în curând violente. „Cartea... e scrisă cum îmi închipuiam că se va face mult mai târziu“, spune Monica Lovinescu într-un foarte elogios articol apărut în România literară sub titlul Timpul ce ni s-a luat: „fără patimă, fără complexe, cumpătat, cu toate nuanţele îndoielii, într-un cuvant cu bun-simţ... Amintirile se recompun bizuindu-se nu doar pe privirea naratoarei, ci şi pe alte mărturii şi uneori pe ziare din epocă. Prezentată astfel, istoria trăită pierde poate din patetismul ei extravagant pentru noi toţi, cei care am suportat-o, dar câştigă în credibilitate... Am insistat atât de mult pe termeni ca obiectivitate, bun-simţ, cumpătare, încât s-ar putea crea impresia unui text rece, a unei priviri îndepărtate, nescăldate de emoţie. Ar fi fals, emoţia există. Reţinută în general pe pragul unei lacrimi, proza autoarei poate da şi tonul durerii uimite...“