Să încerci să descrii al doilea roman al Theodorei Savuli, Ziua în care ai murit, e ca și cum ai vrea să bagi o generație întreagă la vivisecție și să înțelegi ce vezi acolo, în timp ce subiectul se zbate pe masă, fără să cunoști noțiunile de bază. Cuvântul care ar putea caracteriza romanul este onest.
Este o carte care trebuie nu doar citită, ci sondată în profunzime, intuite motivele, înțelese personajele și contextul în care se află acestea. Limbajul, pe alocuri mult prea liber după standardele artificiale induse de o societate căreia îi este frică să se vadă pe ea însăși, este un mijloc de a striga lumii „nosce te ipsum!”, cunoaște-te pe tine însuți! și, mult mai important, un mijloc de a scoate la suprafață o realitate îndeobște ignorată, ascunsă de prea mult corporatism, de prea multă negare a existenței unei generații care se vrea liberă, departe de stereotipurile care ne fac să strâmbăm din nas atunci când ceva nu se mai potrivește cu viziunea noastră asupra unei lumi strânsă în menghina conformismului.
După ce a fost Blocată între cadavre, Bia, Lupoaica, își proiectează umbra asupra lui Alex, fratele ei, protagonistul și povestitorul romanului Ziua în care ai murit.
Lupoaica s-a întors, iar prezența ei, mai mult intuită până spre finalul cărții, te face să te întrebi după care colț se ascunde. Pentru că poate fi oriunde.