Vezi mai multeMonica Enache mărturisește explicit în introducere apartenența la o „generație de graniță”, formată în două lumi contrastante, cea comunistă și cea post-comunistă: „școala m-a făcut pionier la 8 ani, la Închisoarea Doftana, eveniment ale cărui sensuri ideologice mărturisesc că nu le-am înțeles la acel moment, însă îmi amintesc aievea vizita rapidă prin muzeul închisorii și celula în care ar fi stat Nicolae Ceaușescu. Un fapt suficient de evocator pentru modul în care propaganda funcționa. Filosofia marxist-leninistă atingea probabil pe foarte puțini, apelul la componenta afectivă oferea însă eficiență maximă. În realitate, tot ceea ce s-a petrecut în acești ani, în toate domeniile atinse de propagandă, a fost rafinarea mijloacelor pentru obținerea metodei perfecte de manipulare, iar arta a fost un element indispensabil pentru funcționarea acestui mecanism”.
…
Monica Enache ne propune, în cartea sa, o călătorie pasionantă într-o lume ignorată până nu demult de istoriografia artistică românească. „Obsedantele” prime două decenii ale regimului comunist au devenit însă în ultimii ani o parte esențială a istoriei noastre recente, iar cercetarea producției artistice vizuale realizate în acest interval cronologic contribuie decisiv la înțelegerea epocii. Analiza atentă a lucrărilor de pictură, grafică și sculptură, așa cum a fost realizată de autoare se conjugă cu interpretarea faptelor istorice care le-au generat. În cele din urmă, mesajul ce ni se transmite dezvăluie rolul privilegiat al imaginii ca martor al istoriei, așa cum afirma odinioară Walter Benjamin (ales ca motto al acestei cărți).
Ruxandra Demetrescu
Deși utilizarea în scopuri politice a artei este departe de a fi o noutate, trebuie acceptat că secolul XX a venit, – odată cu totalitarismele care au desfigurat Europa într-o primă etapă, extinzându-se apoi endemic în Asia și America de Sud, fie că au avut caracter naționalist sau egalitarist-utopic -, cu amputări culturale necruțătoare, pe măsura magnitudinii noilor milenarisme. Între acestea, suprimarea libertății de creație și înrolarea artistului, forțată sau de bună voie, în corpul oficial de propagandă al unui regim politic, ca unicul producător de artă avizat în cadrul oricărui construct totalitar, se situează probabil între actele cele mai nocive, prin reverberațiile continui/ extinse temporal, parte din programul de destructurare a unei lumi anatemizate, împreună cu sistemul ei de valori și libertăți.
O analiză echilibrată și argumentată în termeni științifici, asupra segmentului reprezentat de arta oficială românească din perioada comunistă este, se pare, încă dificil de realizat, excesele de ambele părți minând un astfel de proiect de cercetare. Rămân greu de evaluat resorturile acestei reticențe și întârzieri de a explora și asimila trecutul artistic recent, care ne diferențiază net de abordarea celorlalte state ex-comuniste europene.
Monica Oana Enache