Vezi mai multeNu doar cititorul profesionist, ci orice fel de cititor, în general, este fascinat, uneori sau adeseori, nu numai de cărţile clasice, respectabile, faimoase, ci şi de opurile neobişnuite, ciudate, atipice, exotice — şi lista de calificative ar putea continua. Eu numesc aceste cărţi pur şi simplu stranii. Dacă din cărţile clasic-faimoase cititorul reţine principii de viaţă, stări psihologice şi morale (şi multe altele, y compris plăcerea lecturii, de ce nu?, fiindcă altfel ar pieri lumea, ca să zic aşa), cărţile stranii au atuul că năucesc, şochează, dar nu oricum, ci printr-o formă de înminunare. Şi pot stârni savoarea lecturii, atâta doar că o fac uimind în chip extrem, după ce şochează (sau, poate, în timp ce şochează). Şocul nu este neapărat unul de limbaj (licenţios ori violent sau experimental), ci de subiect şi de situaţie, de construcţie epică.
Astfel de cărţi sunt binevenite întrucât urnesc cititorul din tabieturi, îi distrug obişnuinţele şi îl fac să rediscute şi să testeze din nou tocmai actul lecturii şi structura unui roman. Şamanii mexicani au un sfat aplicabil şi în lectură: ei spun că moartea nu poate ieşi în calea unui om decât dacă acesta parcurge în fiecare zi unul şi acelaşi drum, în chip monoton, fără să se abată din calea sa. Doar omul care în fiecare zi va parcurge altfel drumul său (altfel, de fiecare dată), doar acela va putea evita moartea o vreme şi o va putea păcăli, întrucât moartea nu îl va putea surprinde pe acelaşi drum obişnuit. Cam aşa e şi cu lectura şi cărţile!
o bibliotecă stranie, însă, nu mizează doar pe bizareria subiectelor, ci şi pe competenţa şi performanţa stilului: fără măcar o minimă valoare estetică, un roman straniu nu e valid; sau cel puţin aceasta este cerinţa mea explicită de la romanele pe care le voi portretiza şi analiza în cartea de faţă. ele nu se cuvin a fi doar bizare, ci şi bine (sau excelent) scrise.