Calea Victoriei se deschide cu o înfrigurată aşteptare din partea personajelor, să ajungă mai repede în Bucureşti, ca într-un liman al tuturor împlinirilor râvnite. Fiecare speră, e încredinţat că va afla aici tot ce a clădit cu imaginaţia în lungile luni de existenţă provincială. Din mulţimea care va invada curând peroanele, revărsată din tren, ochiul romancierului se opreşte asupra familiei magistratului Lipan şi asupra unui tânăr cu veleităţi de scriitor, Ion Ozun. Momentul când încep să se desfăşoare întâmplările nu e lipsit de semnificaţie: 25 septembrie 1925, deci câteva luni sau numai câteva săptămâni după ce Întunecare, romanul care a precedat Calea Victoriei, se încheie cu sinuciderea disperată, tragică a lui Radu Comşa. Intenţia succesiunii relativ stricte între romanele sale se desprinde şi de aici. În primele două părţi ale noului roman acţiunea e dusă până în primăvara următoare a anului 1926; ultima face o boltă peste trei ani, până în iarna 1928—1929. Ca şi în cazul Întunecării, „cronicarul veacului” prelungeşte întâmplările, prin diferite artificii de construcţie, până în momentul în care el însuşi scria cartea res- pectivă sau până în momentul când aceasta apărea. Procedeul se va menţine şi după Calea Victoriei — publicat în 1929 — în cele mai multe din romanele lui Cezar Petrescu.
Ce se petrece în intervalul 1925—1929 în roman? Ce fapte se aglomerează pe atât de cunoscuta arteră centrală a capitalei româneşti, privită ca simbol al prăbuşirilor de tot felul?
Mihai Gafiţa