[Despre Benjamin] s-ar putea spune că a fost cel mai mare critic literar din istoria criticii literare. Dar asta ar însemna sa-i reducem din merite. În realitate, era un om care studia lumea. Modul de a gândi al lumii. [...] El nu încerca niciodata sa înţeleagă ce este lumea, ci, întotdeauna, ce e pe cale să devină lumea. [...] Era geniul absolut al unei arte foarte deosebite, care odinioară se numea profeţie şi pe care acum ar fi mai nimerit s-o numim: arta de a descifra mutaţiile cu o clipă înainte să se producă. (Alessandro BARICCO)
Începută în 1932, în localitatea toscană Poveromo, şi revizuită de mai multe ori până în 1938, Copilărie berlineză la 1900 a ramas nepublicată în timpul vieţii lui Walter Benjamin. În cursul unor asidue operaţii de comprimare şi stilizare a materialului autobiografic iniţial, amintirea copilăriei petrecute în sânul unei familii evreieşti din marea burghezie devine o succesiune de locuri şi lucruri - străzi, pieţe, parcuri, încăperi, obiecte ale vieţii de zi cu zi - care, fără a ţine cont de vreun imperativ cronologic, se aranjează după bunul plac al memoriei înseşi. De altfel, Benjamin tradusese în germană trei volume din În căutarea timpului pierdut şi împărtăşea cu Proust ideea că istoria nu este un proces, ci un caleidoscop ale cărui imagini iau naştere în privitor. Cititorului i se arată „pe viu" cum funcţionează memoria: prin suprapuneri între prezent şi trecut, vis şi amintire, prin „nesfârşite interpolări în ceea ce a fost" (Benjamin), prin izolarea şi reasamblarea spontană a imaginilor, prin analogie şi deformare.
Copilărie berlineza la 1900 conţine câteva dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată în germană şi este în acelaşi timp un text fundamental al modernismului.