Din nou în fața noastră, cititorii, Ileana Vlădușel vine de data aceasta cu o poveste matură, chiar peste maturitatea implicită a personajelor care găsesc, aduse de soartă, în mijlocul ei. O poveste care transcende timpul, spațiul și tot ceea ce ține de lumea materială. Iar Ana și Octav sunt o pereche tardivă, poate, pentru înțelesul lumesc al noțiunii ca atare, însă cu atât mai bine călită în fața unei eternități despre care ne punem întrebări o viață și despre care aflăm, mai mult sau mai puțin, o singură dată.
Cartea, privită de departe, este, practic, una statică. Are însă o dinamică interioară, ea fiind structurată în principal pe dialogul dintre cei doi – reluabil și interminabil, până când evenimente exterioare îi pun un capăt oarecum așteptat, de altfel –, iar în plan secund pe monologurile fiecăruia. Ce e deosebit la Ana și Octav, două ființe obișnuite, care în contexte obișnuite e foarte posibil să nu se fi întâlnit sau, mai degrabă, observat unul pe altul, este drumul pe care o apucă în urma cuvintelor pe care și le spun. Pentru că – și acest fapt Ileana Vlădușel ni-l reamintește în felul ei delicat… – la început a fost Cuvântul și tot el este cel care ne apropie până la punctul în care tăcerile devin grăitoare.