„Nici pătrundere directă pe uşa de onoare, dar nici strecurare cvasilicită pe scara de serviciu a jurnalului, opera epistolară este adesea o deghizare mai credibilă, mai - instinctiv - sinceră a eului decât celelalte două. Că e scrisă în camizol sau redingotă, în pat, pe colţul scrinului, la cancelarie, în hamac, pe plajă, în holul hotelului sau într-o poiană însorită, pe pătură în pădure, în budoar, la cazarmă ori pe patul de spital, scrisoarea face buna medie(re) între oglindirea necruţătoare, crudă şi nudă, a jurnalului şi travestiul oficial al operei publice. Este un interstiţiu, un limb, spaţiu filtrant al extremelor, care estompează, dar nu falsifică, nuanţează fără să malformeze... prea mult.
Nu studii de specialitate istorico-socio-literară am de gând să fac. Ca gazetar, nu am stofă de erudit şi nu am de gând să-mi croiesc un frac pentru lucrul în grădină. Nu istoria, nu istoriile mă interesează, ci firea omului, aşa cum se înfăţişează ea în scrisul făptuit exclusiv pentru (un) celălalt. Lucru pentru patru ochi, scrisoarea stă, cum spuneam, la mijloc, legătură între două suflete. Dacă în jurnal te oglindeşti mai mult sau mai puţin narcisiac, compensator sau răzbunător (cu sau fără gândul la cititorii posterităţii), în scrisori eşti obligat să respecţi regulile jocului în doi.
Mi-am găsit o vizuină literară, un refugiu sufletesc, o evadare mentală scormonind în jarul iubirii dintre Mihai şi Veronica şi încercând să văd în ce măsură se plia expeditorul Eminescu pe specificul destinatarilor săi.“
Dan C. Mihăilescu