Această carte discută problema fundamentală a neoplatonismului – cea a unui principiu de dincolo de fiintă si de gândire – în operele celor mai importanti reprezentanti ai acestui curent filozofic: Plotin, Porfir, Iamblichos, Proclus si Damascius. Este vorba despre una dintre cele mai pasionante înfruntări din istoria filozofiei, care pornește de la câteva indicatii enigmatice din dialogurile lui Platon, referitoare la sursa cunoasterii si a fiintei lucrurilor. Depăsind distinctia platonică dintre lumea sensibilă si cea inteligibilă, filozofii neoplatonici au căutat să înteleagă principiul absolut, numit unu sau bine, care face posibilă lumea inteligibilă însăsi si realitatea în ansamblul ei, dar care trece astfel dincolo de fiintă si de gândire.
Volumul de fată urmăreşte modul în care evoluează căutarea principiului – cu intriga, desfăşurarea şi deznodământul ei –, dezvăluind disputele interpretative, directe sau indirecte, ce se ţes între filozofii neoplatonici. Miza analizei este aceea de a arăta că, departe de a reprezentaun „dat“ dogmatic inflexibil, problema principiului de dincolo de fiinţă nu încetează să se adâncească şi să se reformuleze, cu mereu alte dificultăţi, de-a lungul tradiţiei neoplatonice.