Bucureşti, 19 martie 1917 – Geneva, 2 decembrie 1950. 33 de ani, 8 luni şi 13 zile – intervalul în care ne-a luminat, prin muzica sa, cel care este astăzi reperul interpretativ clasic al pianisticii mondiale, nealterat de trecerea deceniilor, compozitorul original, mereu în căutarea timpului preţios de a se exprima, profesorul de neuitat de la Conservatorul din Geneva.
Spirit clasic, perfect echilibrat şi cu un control desăvârşit asupra tuturor elementelor de discurs, Dinu Lipatti rămâne şi acum, la 100 de ani de la naşterea sa, unul dintre cei mai apreciaţi interpreţi atât de publicul care îi ascultă înregistrările, cât şi de pianiştii din noile generaţii, care îl văd ca pe un model.
Pianista Cella Delavrancea îl caracteriza: „Concentrat şi cântărind importanţa modulaţiilor, avea simţul tempo-ului, şlefuia cu minuţiozitate faţetele unei fraze muzicale până când îi desăvârşea graiul. Destinul, grăbit uneori să aprindă o flacără de geniu, a luminat o inteligenţă prematură şi tânărul muzician a atins maturitatea la vârsta când tinereţea exuberantă caută succese şi bucurii superficiale.“
Arta pianistică a lui Dinu Lipatti, deşi l-a consacrat definitiv în universul atemporal al marii muzici, a reprezentat doar unul dintre aspectele gândirii sale creatoare. Nu rareori s-a afirmat că înţelegerea profundă a opusurilor interpretate venea din experienţa de compozitor a lui Lipatti, format sub îndrumarea lui Mihail Jora şi a Nadiei Boulanger. Creaţia sa, ce numără peste 50 de opusuri (parte dintre ele pierdute), trebuie evaluată cantitativ prin raportare la cei doar 33 de ani de viaţă, la o activitatea concertistică intensă, ce nu-i lăsa timpul dorit pentru compoziţie, şi la perioadele de suferinţă, marcate de tratamente medicale dure, dar ineficiente ale ultimilor 7 ani din existenţa sa. În această lumină, lucrările semnate de Dinu Lipatti, arată o preocupare constantă pentru compoziţie, marcată de anumite stadii evolutive (de la influenţele folclorului românesc, la gândirea neoclasică şi cea modernă, rezultată în urma experienţelor sale pariziene şi elveţiene şi sincronizată cu limbajul contemporanilor pe care îi aprecia, precum Bartók sau Stravinski) şi ne întăresc convingerea că acest „al doilea Enescu“ (Paul Dukas) ar fi devenit, în anii maturităţii, un reper al muzicii europene culte.
(Extrase din prezentarea realizată de muzicologii Monica Isăcescu şi Ştefan Costache)