„Cititorul are sub ochi un sir de martiri rusi al caror chin s-a petrecut in timpul comunismului. Pusi in situatia de a se lepada de Hristos, au ales sa moara. Ecuatia, simpla in atrocitatea ei imediata, nu poate fi inteleasa cu mijloacele ratiunii. Cine isi lasa carnea si oasele in numele unei credinte nu poate fi „in toate mintile“, avand ceva din stofa unui „descreierat“ care a fost atins de gratia numenului. Judecat din unghiul eficientei pragmatice, un astfel de martir e o greseala a speciei, numai ca aceste greseli au ridicat crestinismul la rangul de nebunie intru Hristos, dand Europei o baza de duh.
Pe acesti martiri Sfantul Sinod al Bisericii Ruse i-a canonizat de curand, dintr-o intuitie spontana a unui elementar adevar psihologic: credinciosii se regasesc mai lesne intr-un sfant care a trait in aceeasi epoca cu ei. Esti mai legat de un martir care impartaseste acelasi etos cu tine decat de un chinuit ce a murit in urma cu un mileniu. De aceea, a venera moastele unui mucenic din secolul al XIV-lea dupa Hristos e un gest evlavios mai degraba formal, intrucat afinitatea care te leaga de el tine de o mecanica stearpa, a respectului habotnic. Dar cand martirul e din acelasi secol cu tine, murind de mana aceluiasi dusman cu care te lupti si tu, atunci sansa regasirii creste exponential.“ - Vincentiu Dascalu