See moreOri de câte ori am în mână manuscrisul unei cărţi coordonate de Zoltán Rostás (aproape de fiecare dată, împreună cu un foarte tânăr colaborator al lui, exact ca un mare artist care lansează la fiecare apariţie o viitoare stea), mă întreb, cu o curiozitate vie, oare ce a mai putut să inventeze.
De fapt, Zoltán Rostás nu inventează nimic. Pur şi simplu, descoperă un aspect al realităţii, întotdeauna crud, dur, inedit, pe care-l explorează cu un rece surâs ştiinţific şi cu o caldă înţelegere umană. Mereu prin intermediul studenţilor săi, pe care-i învaţă aceste două atitudini, apoi îi trimite să observe domeniul ales.
De data aceasta, avându-l drept colaborator pe regretatul prozator Sorin Stoica, acela cu care a realizat şi remarcabilul Tur-retur. Convorbiri despre munca în străinătate (vol. I, II) (Curtea Veche Publishing, 2006), nu şi-a mai trimis nicăieri studenţii. Le-a cerut doar să-şi descrie viaţa de cămin.
O descriere numai bună să-ţi facă părul măciucă: fete de 18-19 ani care-şi crestează pielea cu lama, care-şi cresc singure copiii, care îngrijesc câini aruncaţi de la etaj, răspund avansurilor unui dealer tatuat din cap până în picioare sau celor ale unui „comunist împuţit“ cu Audi 4, băieţi care-şi gătesc în uşa camerei cartofii prăjiţi, umplându-şi aşteptarea cu doze de bere, băieţi şi fete care ascultă cocteiluri asurzitoare de manele, hard rock, folk şi... karaoke, fumează iarbă, plătesc fără să crâcnească şpăgi, aruncă gunoiul pe geam, vomită...
Când închizi paginile acestui adevărat Decameron al României contemporane, înţelegi, înfiorat, un singur lucru: de ce imediat ce termină, cu chiu, cu vai, o facultate, tinerii nu au decât un gând: să-şi ia lumea în cap.
Doina Jela
Mă trezesc în acelaşi ritm de manele, cu versuri foarte sugestive pentru un început de săptămână. Costi Ioniţă ne cântă: „Ooooooooooooof, viaţa mea“, compătimindu-ne parcă pentru că trebuie să ne trezim de dimineaţă ca să ajungem la cursuri şi să câştigăm peste doi-trei ani niciun sfert din banii pe care îi ia el la o nuntă. De la etajul trei se aude o altă manea, mult mai antrenantă: „Fac târâş pe coate lângă unitate…“ Asta e aşa, de înviorare, de pregătire pentru o nouă săptămână. Aud că vecinul de la camera de sub camera mea se dă jos din pat. Patul scârţâie îngrozitor, probabil ca să anunţe că stăpânul s-a trezit. Merg la fereastră să-mi strâng rufele de pe sârmă şi nu mică mi-e mirarea când îl văd pe vecinul proaspăt trezit. E ieşit trei sferturi pe geam şi ţipă de zor la vecinul de la etajul trei: „Închide, mă, muzica aia odată, până nu fac eu cu tine târâş pe coate pe aici… Ai auzit? Vezi că vin la tine, dacă nu o închizi acum… Ce al dracu' eşti tu!“ Iese la geam şi vecinul de la trei, prost dispus şi el, dar pus pe harţă: „Ce vrei, mă, ce vrei? Ce-ai, nu poţi să dormi, sau ai visat urât?“ Şi începe o ceartă pe cinste, unul zice, celălalt răspunde, atmosfera se încinge, devine palpitantă. Ies pe la geamuri şi ceilalţi studenţi cu nişte feţe adormite, ca de luni dimineaţa. Toată lumea e curioasă să vadă ce se întâmplă când se aude scandal. Nu mai contează nici somnul, nici nimic când e spectacol. Vorba aia: „Pâine şi circ să fie, că de restul ne ocupăm noi“.