See moreAnaliza operelor la şcoală nu ar mai trebui să aibă ca scop ilustrarea conceptelor (tocmai introduse de cutare ori cutare lingvist, cutare ori cutare teoretician al literaturii) şi să ne prezinte astfel textele ca o concretizare a limbii şi a discursului. Datoria sa ar fi de a ne face să accedem la sensul lor – căci se pretinde că acesta ne conduce, la rândul lui, spre o cunoaştere a umanului care îi interesează pe toţi. După cum am spus, această idee nu îi e străină unei părţi importante a lumii profesorale, dar ar trebui să se treacă de la idei la acţiune.
Literatura poate mult. Ne poate întinde mâna când suntem profund deprimaţi, ne apropie de ceilalţi oameni din jurul nostru, ne face să înţelegem mai bine lumea şi ne ajută să trăim. Ceea ce nu înseamnă decât că ea este, înainte de orice, o metodă de îngrijire a sufletului. Fiind totodată şi revelaţie a lumii, ea poate, pe parcurs, să ne transforme, pornind din interiorul fiecăruia. Literatura are de jucat un rol vital; dar pentru aceasta ea trebuie să fie înţeleasă într-un sens general şi susţinut, sens care a prevalat în Europa până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi care e astăzi marginalizat, în timp ce o concepţie absurdă şi limitată este pe cale să triumfe. Cititorul obişnuit care continuă să caute în operele pe care le citeşte răspunsul la întrebarea ce anume îi dă sens vieţii are dreptate atunci când se revoltă împotriva profesorilor, criticilor şi scriitorilor care îi spun că literatura nu vorbeşte decât despre ea însăşi sau că transmite numai dezamăgire. Dacă n-ar avea dreptate, lectura ar fi condamnată să dispară în cel mai scurt timp.