„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți. Există aici o geografie personală, căreia forța evocării îi conferă relieful fragil, de filigran al memoriei și farmecul arcadic-paseist al unei imposibile întoarceri. Moldova, Focșaniul cu casa bunicilor prins într-o ramă teodoreaniană, Marea cu mișcătoarele-i cărări, o parte din Bucureștiul unei copilării și adolescențe insolitate sunt tot atâtea locuri în suflet, «madlene ale dorului», locuri de reîntoarcere și de pelerinaj unde chipul mamei dobândește strălucirea crepusculară a amintirii.
Acest «jurnal al despărțirii», cum îl numește autorul, este și un jurnal al regăsirii, dintr-o dorință de a reface toate drumurile cu mama, alături de ea, de a restitui sunetul unei vieți care s-a desfășurat în regimul discreției și modestiei, nu mai puțin cel al unui devotament tăcut. În cele din urmă, această carte reprezintă și un poem dedicat Mamei, nu atât printr-un lirism îndoliat și îndrăgostit deopotrivă, care traversează toate celulele firii, cât prin faptul că i se adresează cu adevărat ei, cu tot nespusul care vine după o despărțire. Ce rămâne când ți se ia totul? Cartea lui Ioan Stanomir răspunde indirect la această interogație destinală cu un singur cuvânt care se dilată în substanța emoționantă, vie, de o intensitate aproape insuportabilă uneori a textului: dorul.“