Scrisoare către Cehov
Dragă Anton Pavlovici,
Sunt ani de zile de cînd încerc să vă trimit această scrisoare pentru a vă spune că fascinaţia pe care o exersaţi asupra mea este cu totul misterioasă. Dar nu la lectură mă tulbură în primul rînd piesele dumneavoastră. Gurile rele spun de altfel că toate paginile de teatru pe care le-aţi scris nu formează, de fapt, decît o singură, vastă piesă. Şi e adevărat că personajele dumneavoastră s-ar putea plimba nestingherite dintr-o piesă în alta, din Unchiul Vania în Pescăruşul, din Trei surori în Ivanov, pentru că atmosfera şi cadrul rămîn aceleaşi... Gurile rele mai spun deasemenea că piesele dumneavoastră sunt nişte ferestre mici prin care publicul priveşte, din exterior, într-o casă de nebuni – casa de nebuni a lumii cehoviene în care aţi închis o întreagă epocă, sau mai bine zis un sfîrşit de epocă, o lume pe cale să apună, o lume pe care istoria a măturat-o de altfel fără milă imediat după ce aţi binevoit să muriţi.
Cum spuneam, piesele dumneavoastră m-au fascinat nu atît la lectură ci atunci cînd le-am văzut montate într-o vreme cînd eu însumi eram închis în casa de nebuni a comunismului (sau a utopiei, dacă vreţi). Pare de necrezut, dar pe vremea construirii utopice şi ubuieşti a "omului nou" piesele dumneavoastră erau foarte des montate în ţările Europei de Răsărit. Poate şi din cauza faptului că nimeni nu vă putea cenzura întrucît făceaţi parte deja din "patrimoniul cultural al umanităţii", cum se spunea pre vremea aceea. Ori, cineva care făcea parte din "patrimoniul cultural al umanităţii" nu putea fi interzis, nici măcar atunci cînd piesele sale erau montate în modul cel mai extravagant şi nonconformist cu putinţă. (Matei Vişniec)