Cu greu am reușit să-mi deschid pleoapele de plumb și, după ce privirea încețoșată mi s-a mai limpezit, am văzut aplecându-se asupra mea, un tânăr frumos și, în același timp, înfiorător de rece, ca o furtună de primăvară . Chipul lui împietrit nu afișa nicio emoție. Aveam să aflu mai târziu că acesta e modul lui de a reacționa când e foarte speriat. Doar ochii negri ca două bucăţi de cărbune îi trădau îngrijorarea.
Unde eram? Cum ajunsesem acolo? Dar cel mai important, cine eram?
Îi vedeam buzele mișcându-se, dar nu înțelegeam nimic din ce-mi spunea, iar asta nu pentru că ar fi vorbit în vreo limbă necunoscută, ci pentru că în urechile mele răsuna ceva ce bruia sunetul.
Eram la marginea unei păduri, întinsă pe jos. Oare fusesem implicată într-un accident rutier? Se pare că și el se gândea la această posibilitate, pentru că mi-a examinat întregul corp. Nu eram rănită. Aveam sute de zgârieturi superficiale, dar nicio rană. Şi totuși, hainele şi corpul îmi erau acoperite cu sânge uscat.
Tânărul continua să-mi vorbească. Poate îmi punea întrebări sau poate încerca să mă liniștească, însă eu eram calmă, mult prea calmă. Dacă oricum nu înțelegeam nimic din ce spunea, din cauza bâzâitului din urechi, mi-am concentrat atenția asupra lui. Am observat toate astea cu o oarecare întârziere, mintea mea având dificultăţi în a face conexiuni. Echilibrat și bine proporționat, l-am găsit perfect, precum o sculptură.