Mysterium Coniunctionis 2. Cercetari asupra separarii si unirii contrastelor sufletesti in alchimie

Cel care are chiar şi numai cunoştinţe sumare de literatură alchimică ştie că pe adepţi îi interesa o unire finală a substanţelor — oricum ar fi numit-o pe aceasta. Prin această legătură ei sperau să atingă ţelul operei, şi anume producerea aurului sau a unui echivalent simbolic. Conjuncţia este fără îndoială imaginea primordială a ceea ce numim astăzi legătură chimică.
[…]
Spre deosebire de idealul alchimiei care consta în fabricarea unei substanţe secrete, unui om, unei anima mundi sau unui Deus «terrenus» şi despre care s-a sperat că va fi un salvator din toate necazurile omeneşti, interpretarea psihologică (pregătită de alchimişti) duce la ideea totalităţii omeneşti. Această idee are mai întâi o importanţă terapeutică, ea tinzând să cuprindă noţional acea stare psihică ce rezultă din depăşirea unei disocieri, şi anume a distanţei dintre conştiinţă şi inconştient. Compensarea alchimică corespunde integrării inconştientului în conştiinţă, proces prin care ambele sunt modificate. Conştiinţa cunoaşte o lărgire în special prin împingerea mai departe a orizontului ei, ceea ce înseamnă întâi o îmbunătăţire considerabilă a situaţiei psihice de ansamblu, tulburarea conştiinţei fiind înlăturată prin contrapoziţia inconştientului. În schimb, pentru că tot ce-i bun trebuie plătit scump, conflictul mai înainte inconştient este conştientizat şi astfel conştiinţa este împovărată cu o grea ipotecă, fiindcă acum soluţionarea conflictului este aşteptată de la ea. Pentru îndeplinirea acestei sarcini ea pare să fie înzestrată şi pregătită însă la fel de prost ca şi aceea a alchimistului medieval.
[…]
Ideea conjuncţiei constituie un alt exemplu pentru dezvoltarea treptată a unei idei de-a lungul mileniilor.
Istoria sa decurge în două curente care sunt în mare parte independente unul de celălalt, unul aparţinând
teologiei, celălalt alchimiei. În timp ce cea din urmă s-a stins de vreo două sute de ani încoace, în afara unor rămăşiţe minore, cea dintâi a cunoscut o nouă înflorire în dogma lui assumptio, de unde se poate vedea că fluxul dezvoltării nu s-a oprit încă nicidecum.