Dacă problema pe care o tratează, şi anume geneza oraşul medieval românesc extracarpatic, înscrie lucrarea d-lui Denis Căprăroiu în rândul eforturilor istoriografiei româneşti (tot mai numeroase şi soldate cu rezultate notabile) de a recupera supărătoarea rămânere în urmă în cunoaşterea realităţilor româneşti din domeniul civilizaţiei urbane medievale, modul de abordare a acestei probleme – prin restrângerea atenţiei la stabilirea unei tipologii a proceselor formării oraşelor din afara spaţiului carpatic – conferă acestei lucrări caracterul unei adevărate premiere în istoriografia românească de profil. Într-adevăr, chiar, dacă, în deceniile ultime ale secolului abia încheiat, din istoriografia noastră nu au lipsit încercările de evidenţiere a necesităţii identificării unei tipologii a oraşului medieval românesc, respectivele încercări au avut un ecou cu totul limitat în rândurile istoricilor români, această realitate nefăcând decât să sporească importanţa lucrării de faţă şi să sublinieze oportunitatea reală a întocmirii ei.
Aprecierile autorului sunt întemeiate, nu numai pe o largă argumentare documentară, ci – se impune evidenţiat cu sublinieri – şi pe o interpretare personală a acelor izvoare, care, în viziune proprie, îi permit acestuia să formuleze ipoteze de lucru sau chiar concluzii sensibil diferite de ale multor istorici ce s-au ocupat, anterior, de probleme identice. Mai mult, în ceea ce priveşte metoda de lucru, trebuie precizat că dl. Denis Căprăroiu a ştiut să evite riscul – care putea să fie fatal lucrării – de a întocmi un simplu indice al oraşelor româneşti extracarpatice, dânsul procedând selectiv şi ilustrând cu cazurile cele mai reprezentative categoriile de aşezări urbane al căror proces de formare prezintă elemente comune.
În felul acesta, oraşele-cetăţi bizantine se conturează, atât sub raport cronologic, cât şi pe planul elementelor componente ale procesului formării lor, drept unul din tipurile fundamentale de centre urbane a căror apariţie, în spaţiul românesc, ar fi trebuit, încă de mult vreme, să constituie un capitol predilect al cercetării româneşti. În egală măsură, dar privite din unghiul propus de către autor, Oraşele genoveze se bucură de o tratare atentă şi bine documentată, plasată, de asemenea, într-un cadru cuprinzător de istorie universală, iar prin aceasta tipul procesual de formare a respectivelor centre orăşeneşti, cu caracter eminamente comercial, se conturează convingător. Oraşele mongole au apărut, după cum se ştie, destul de târziu în preocupările istoricilor români şi nu este nici un secret în faptul că ele, aflându-se pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, păreau, în condiţiile politice de până prin anii ’80 ai secolului trecut, să reprezinte un capitol „interzis” cercetării istorice româneşti. Nu este mai puţin adevărat, că prezentarea prea puţin – sau chiar deloc – nuanţată a condiţiilor în care au apărut si şi-au încheiat existenţa aceste centre orăşeneşti create de mongoli în spaţiul românesc pruto-nistrian a îndemnat în prea mică măsură pe istoricii români să definească tipologic respectivele aşezări şi să le considere parte componentă a civilizaţiei urbane medievale din spaţiul românesc.
Ajungând la analiza, pertinentă, a oraşelor generate de mediul românesc, trebuie precizat că sistematizarea tipologică propusă de dl. Denis Căprăroiu a avut, ca punct de pornire, în sprijinul ei rezultatele unei cercetări recente întreprinse în cadrul Comisiei de Istorie a Oraşelor din România a Academiei Române şi care a făcut obiectul unei dezbateri publice. Însuşindu-şi concepţia metodologică propusă în cadrul dezbaterii amintite, autorul şi-a creat un foarte fructuos câmp de studiu, prin stabilirea cadrului politic în care se desfăşoară diferitele etape ale procesului formării oraşelor noastre extracarpatice.Şi este bine să se remarce, în acest context, că semnatarul lucrării a reuşit să evite o confuzie, care, dacă s-ar fi produs, ar fi avut consecinţe ştiinţifice grave, şi anume eventualitatea de a fi tratat nediferenţiat contribuţiile autorităţii politice locale (deci, perioada de până la mijlocul secolului al XIV-lea) şi, respectiv, pe cele ale autorităţii centrale, reprezentată de domnie.
Astfel, dacă într-o intervenţie istoriograficăanterioară (Iaşi, 1997) atrăgeam atenţia asupra necesităţii de a se acorda o mai mare atenţie centrelor urbane medievale româneşti la originea cărora se află vechi reşedinţe ale unor autorităţi politice locale, înregistrez cu mare satisfacţie faptul că, această problemă se bucură în lucrarea d-lui Denis Căprăroiu de o atenţie care nu are termen de comparaţie în alte lucrări de specialitate româneşti. În plus, este de subliniat faptul că tratarea „cazurilor” Argeş, Suceava şi Câmpulung se transformă în adevărate capitole de istorie statală românească, ceea ce constituie una dintre expresiile concrete şi convingătoare ale modului în care autorul tezei de faţă înţelege să facă legătura între factorul politic şi procesul formării unor oraşe.
prof. univ. dr. Mircea D. Matei
Vezi mai multe