„Eminescu nu a avut timp să-şi adune creaţia într-un volum „de autor", tot astfel cum nu a avut, de fapt, nici timp să o încheie, lăsându-ne moştenire un şantier de proporţii uriaşe – pe cât de fascinant, pe atât de copleşitor.
Această nouă ediţie restituie o parte însemnată a operei poetice, readucând-o, totodată, la datele ei primordiale: ordonate potrivit anilor când au fost scrise şi însoţite de note ample care evocă elemente biografice sau detalii de atelier, poeziile eminesciene câştigă în puritate. Le putem citi cu adevărat „aşa cum le-a scris Eminescu", iar nu cum le-au reordonat numeroşii săi editori, de-a lungul timpului.
Ceea ce antologia de faţă desluşeşte, în epura cronologiei sale interne, este viteza de evoluţie a unui poet care, deşi începe a scrie sub auspiciile paşoptismului, duce, cu geniul său, lirica românească la apogeul romantismului, pentru a o ancora apoi în zorii modernităţii, ce vor lumina lumea literară românească abia în secolul posterităţii eminesciene.“ (Ioana BOT)
„De dragul câtorva prejudecăţi entuziaste, mai nimeni nu-l citeşte cu adevărat pe Eminescu – iar cât se citeşte, se citeşte superficial şi mărginit la câteva poezii rău consacrate de şcoală. Eminescu tinde tot mai mult să devină «Eminescu», ceva pus deoparte în lada de zestre a naţiei şi de care eşti mândru că se află acolo, ferit de orice întâmplări. Este însă vremea să se întâmple ceva cu ce ne-a rămas de la el: o lărgire şi o adâncire a cunoaşterii şi a înţelegerii noastre.“ (Petru CREŢIA)
MIHAI EMINESCU (1850–1889) este cea mai importantă figură a literaturii române din secolul al XIX-lea şi autorul cu cea mai mare influenţă asupra creaţiei literare din secolul ce i-a urmat. O personalitate care a făcut epocă, acea epocă pe care istoriile literare şi manualele o numesc, pe drept cuvânt, a „marilor clasici". Puternica înrâurire a poetului, la îndemnul căruia au început să scrie cei doi prieteni ai săi, Slavici şi Creangă, a făcut ca literatura română să cunoască, la sfârşit de secol XIX, momentul ei de clasicitate. La scurtă vreme după moartea sa, şi nu fără legătură cu mărturiile contemporanilor ce făcuseră din extrema suferinţă a vieţii şi din „nebunia poetului" un fundal pentru lectura poeziei sale, figura lui Eminescu a căpătat dimensiuni mitice, iar poezia sa a devenit, în mentalul colectiv al românilor, Poezia însăşi. Foarte curând a fost recunoscut drept „poet naţional", iar editarea operei sale a reprezentat una dintre cele mai mari provocări pentru filologia românească. Titu Maiorescu a alcătuit şi a pus în circulaţie, în 1883, o foarte inspirat alcătuită ediţie de consacrare. În anii '30 ai secolului trecut, Perpessicius a iniţiat ediţia ştiinţifică de Opere, un act cultural unic la noi, continuat şi dus la capăt, până în anii '80, de o echipă a Muzeului Literaturii Române, condusă de Petru Creţia şi D. Vatamaniuc.