Portretul lui Dorian Gray

Estetismul lui Oscar Wilde a fost definit cândva de André Gide ca „o permanentă disimulare, o încercare de a se apăra“. Iar Bernard Shaw a fost printre cei dintâi care au observat că acest coleg al său de generaţie „a devenit, din nostalgie, un apostol al Frumosului, pentru că nu a avut prilejul să-l întâlnească nici în casa părinţilor, nici la şcoală, nici în lumea în care a fost osândit să trăiască“.

Fuga de lume s-a dovedit a fi întru totul iluzorie. Societatea i-a amintit cu cruzime că nu se poate despărţi de ea, ca evadarea lui în lumea esteticului, „mai presus de bine şi de rău“, nu îl poate salva de răzbunarea ei.
Drama lui Wilde e drama eroului său, omul care s-a prăbuşit pentru că a crezut că Binele şi Frumosul sunt valori cu totul opuse şi căunul nu poate fi atins decâ dacă se renunţă la celălalt. Moartea lui Dorian era o dovadă că o asemenea interpretare era neadevărată. Dan Grigorescu