Notiunea de limbi nostratice a inceput sa fie folosita in ultimele decenii si se refera la limbile care s-au dezvoltat dupa dezintegrarea unei limbi comune, numita nostratica, in urma cu cca 17-18000 de ani. Sunt considerate ca limbi nostratice: limbile indo-europene (ilira, greaca, traco-daca, italice, celtice, slave, baltice, armeana etc), afroasiatice, kartveliene, uralice, altaice, dravidiene, sumeriana. Dupa publicarea, in anul 2008, a Dictionarului Etimologic al limbii romane pe baza cercetarilor de indo-europenistica, autorul, dr. Mihai Vinereanu, a descoperit cartea cercetatorilor A. Bomhard si J.C. Kerns, publicata recent. Studiind limbile vechi europene, ei au identificat 612 radacini nostratice. M.V. le analizeaza si concluzioneaza ca dintre acestea, 216 radacini lexicale se pot aplica limbii romane.
Editura Alcor Edimpex, careia i s-a adresat autorul, a preluat acest al doilea studiu, si l-a publicat intr-o noua carte, in versiune romana-engleza, intr-o tehno-redactare sugestiva, tabelata. Si de aceasta data Introducerea este deosebit de importanta, intrucat ea aduce noi clarificari privind vechimea limbii romane. Teza autorului este confirmata chiar de radacinile pre-indo-europene ce se regasesc in cele mai uzuale cuvinte ale vocabularului limbii romane, considerate de dictionarele etimologice vechi ca fiind de origina latina, slava, turca, albaneza sau neidentificate, dar nu traco-dace, cum se dovedeste prin aceasta lucrare.