Radu Penciulescu (n. 25 mai 1930, București – d. 22 martie 2019, Stockholm) a pus în scenă mari spectacole ca: Ciocârlia de Anouilh, Vicarul de Hochhuth, Woyzeck de Büchner, Tango de Mrożek, Regele Lear de Shakespeare, Revizorul de Gogol și multe altele, fiind, în același timp, un excepțional pedagog.
Radu Penciulescu a îndrumat generații de tineri din țară și din lume (Stockholm, Malmö, Pittsburgh, Ann Arbor ș.a.): „Eu de la el”, mărturisește regizorul Andrei Șerban, „am prins gustul să pun totul sub semnul întrebării, de la el am învățat să nu credem în nimic ce corespunde unei formule apriori, ci să verificăm totul prin acțiune, prin experiență. S-a dovedit mai târziu că fără o gândire activă, care se naște și bazează pe instinct, fără intuiția inteligenței, nu se poate crea teatru… Cu noi, studenții, el a creat în clasă un fel de reuniune de elită, iar noi deveneam, împreună cu el, cercetători în căutare de forme noi, uneori în căutare de imposibil.”
- Volumul 1
Cheia pe care mi-o întindea era cheia bisericii. M-a văzut că o priveam și s-a gândit că vreau să intru. I-am mulțumit, cu un zâmbet. Mai încolo, un alt drum prăfuit. Soarele orbitor. Dintr-o curte, a ieșit o bătrână îmbrăcată în negru, cu un batic negru pe cap. S-a apropiat, m-a luat de mână și m-a împins către casa de unde ieșise. Lângă poartă, o bancă. Mi-a făcut semn să mă așez și a intrat. Am așteptat. După o vreme, a revenit cu un șervet brodat, o bucată de castravete și un pahar de uzo. Mi le-a oferit și a așteptat imobilă, privindu-mă cum beau și mănânc. I-am mulțumit cu un gest al mâinii; a zâmbit, m-a salutat cu o înclinare și a dispărut în curte. Această poveste este o poveste veche. Au trecut aproape 40 de ani de atunci. A fost o călătorie esențială pentru viața mea. -- Radu Penciulescu
- Volumul 2
Teatrul m-a ajutat să fac asta fără să-și piardă calitatea ludică. Mi-am rezervat plăcerea calității ludice a jocului în activitatea mea pedagogică. Munca de educare a actorului trece prin libertatea jocului. Aș adăuga ceva ce poate o să vă facă să râdeți, dar eu o spun cu seriozitate și cu adevăr profund, al meu: am avut noroc în teatru. Cel mai mare a fost că am avut un talent modest, așa că am fost nevoit să îl canalizez spre adevărul pieselor. N-am fost niciodată un făcător de spectacole, adică n-am avut niciodată abilitatea și usurința să fac un spectacol marți și altul miercuri și să trec de la o temă la alta. A fost cel mai mare noroc și pentru el îi sunt recunoscător naturii. -- Radu Penciulescu