Dacă într-adevăr filosofarea, pentru a se declanşa, are nevoie de un apetit nesatisfăcut pentru sens, un sens trezit de opacitatea enigmatică a lucrurilor singulare, atunci cel care filosofează este asemeni unui vînător înfometat, atent să deosebească fantomele de elementele reale, exigent în a conserva un contact direct, nemediat cu lumea concretă, cu habitatul prăzii sale potenţiale, în aşa fel încît captura să fie hrănitoare, iar practica filosofică, aşa cum o înţelege Anders, nu cadrează cu o antropologie a înrădăcinării, ci doar cu o viziune antropologică ce-i recunoaşte omului (şi implicit celui care filosofează) măcar mobilitatea animalului.
“Günther Anders a rezistat întotdeauna oricărei tentative de calificare a filosofiei sale printr‑o unică formulă conceptuală, oricât de sugestivă, precum şi oricărei posibile încadrări a operei sale într‑un anumit curent filosofic. Motivația acestei atitudini profund refractare în fața identificărilor reductive şi unidimensionale nu se hrăneşte însă din vreo aspirație pretențioasă şi belicoasă a autorului la originalitate; de altfel, originalul trimite, de asemenea, la un soi de „ştampilă”, la o categorie culturală aparte cu multipli aparținători. Dimpotrivă, reluctanța sa la subsumare şi etichetare se explică prin asumarea lucidă a turbulentului său destin personal, de creatură, creator şi victimă a istoriei, strâns împletit cu cele patru evenimente distructive care au marcat secolul al XX‑lea: Primul Război Mondial, accederea lui Hitler la putere în 1933 şi declanşarea ulterioară a celui de‑Al Doilea Război Mondial, existența lagărelor de exterminare şi, în fine, lansarea în 6 august 1945 a bombei atomice asupra Hiroşimei.”(Nicoleta Szabo)
Günther Anders (născut Günther Sigmund Stern în 1902, Breslau/Wroclaw și decedat la Viena, în 1992), gânditor, jurnalist şi activist german. A crescut într-o familie de intelectuali iudeo-germani asimilaţi, părinţii săi, Clara şi William Stern, având contribuţii importante la dezvoltarea psihologiei. Studiază filosofia şi istoria culturii cu Panofsky și Cassirer, apoi filosofia cu Heidegger şi Husserl, sub conducerea celui din urmă obţinând doctoratul în 1923. Lucrează în Germania ca jurnalist. În 1933 emigrează la Paris împreună cu prima sa soţie, Hannah Arendt, apoi în Statele Unite, înainte de a se stabili definitiv la Viena, în 1950. De o verticalitate morală rar întâlnită, refuză cariera academică şi o lasă în plan secund pe cea de scriitor şi critic literar, pentru a se implica, în calitate de activist şi jurnalist, în combaterea celor mai mari ameninţări la adresa umanităţii, bomba atomică şi războiul. Critic lucid al societăţii occidentale şi fin analist, câştigă o notorietate târzie, cărţile sale cele mai importante fiind astăzi mai cunoscute decât în timpul vieţii sale.
Lucrări principale:
Die Antiquiertheit des Menschen [Obsolescenţa omului, traducere Lorin Ghiman, Tact, 2013] (1956/1980)
Philosophische Stenogramme [Stenograme filosofice, traducere de Roxana Melnicu, Tact, 2013] (1965)
Die atomare Drohung. Radikale Überlegungen [Ameninţarea atomică. Reflecţii radicale] (1981)
Mensch ohne Welt. Schriften zur Kunst und Literatur [Om fără lume. Scrieri despre artă şi literatură] (1984)