Liviu Rebreanu s-a ilustrat strălucit ca romancier. Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala sunt pietre de hotar ale beletristicii noastre. Tot el însă a fost şi un interesant comediograf Plicul reprezentând o satiră la adresa moravurilor unei lumi în care afacerismul şi lipsa de scrupule îmbrăcau cele mai insolite aspecte. Preocupat de destinele teoriei teatrului în mai mică măsură, Rebreanu a înjghebat totuşi un punct de vedere cuprinzător asupra principalelor probleme pe care aceasta le însumează.
Într-un avântat articol intitulat „Cred”, Liviu Rebreanu îşi expune principalele convingeri legate de actul creator în general, lăsându-ne să întrevedem exigenţele care l-au însufleţit permanent, atât faţă de sine, cât şi faţă de alţii.Arta, din punctul lui de vedere, înseamnă creaţia de oameni şi de viaţă. Creând oamenii vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii.Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii.
Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume.
Precum naşterea, iubirea şi moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viaţa omenească, tot ele preocupă mai mult şi pe scriitorul care încearcă să creeze viaţă. Literatura rezultată din asemenea preocupări nu va mulţumi, poate, nici pe superesteţii ce savurează numai rafinările stilistice sau extravaganţele sentimentale, nici pe amatorii de povestiri gentile de salon. Nici n-are nevoie. Literatura trăieşte prin ea şi pentru ea însăşi. Durabilitatea ei atârnă numai de cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde.
Eugen Virgil Nicoară
CUPRINS
Cadrilul
Plicul
Apostolii