„Poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi”, surâzând la o masă, lângă hubloul unei nave care navighează imprecis; lectura poemelor să-ţi dea un sentiment de uşurătate şi bucurie, ceva „ca un copil şmecher” care îţi „râde în nas” – asta îşi propune V. Leac în acest volum şi cred că este unul dintre poeţii care se apropie foarte mult, în practică, de „programul” lor. Nu rămâi cu ceva „precis” după lectura acestui volum, nu ai putea să spui despre ce este vorba – ai putea spune că este cu nişte personaje şi că unul dintre ele este de bună-seamă dezosata. Poemele trăiesc atâta timp cât sunt citite, dar când începi să citeşti, îţi comunică o viaţă a lor, ne-compulsivă, un amestec de stranietate şi obişnuit, care te obligă să continui, trezindu-ţi curiozitatea de a vrea să şti ce se mai întâmplă. De fapt nu se întâmplă nimic, sunt „povestiri”, multe dialogate, ale unor stări, senzaţii sau emoţii, iar caracterul performativ al acestei poezii constă tocmai în transmiterea lor, în timpul lecturii. Apoi totul dispare. Bucăţile de „realitate”, uneori cu aparenţă de banalitate, alteori de irealitate post-apocaliptică se cos asemenea unor petice colorate. V. Leac pare să se lase condus de întâmplările, discuţiile, gândurile, emoţiile personajelor sale. Senzaţia de realitate live este efectul poetic cel mai pregnant, ca şi cel de deja vu, în sensul că peticele din care se coase această lume sunt decupate din noi înşine, din realitatea noastră, dar „montajul” lor recreează un halou de emoţie, umor şi absurd pe care realitatea noastră uneori îl pierde.
Raluca Duna