Trandafiri pe viscere

Trandafiri pe viscere creează o lume distopică, în care afecțiunea este înlocuită de servere vimeo și clipuri vevo, păstrînd reminiscențe din universul lui Bradbury. O lume high tech care înghite umanitatea și care, în sclipirea și așa-zisa sa perfecțiune, scapără așchii dintr-un organism deja bolnav și ruinat. Cu al doilea volum de poeme, Daniela Bîrzu încearcă revitalizarea expresiei poetice, construind în jurul unui oraș de pînză și a unui cuvînt, a fi, interiorul fragil, în care conjugării i se neagă individualitatea și identitatea. Fracturată de coduri și tipare, în această lume părăginită, Rosamund încearcă să acordeze acestei falii un suflu, o conștiință, o anima. (Medeea Iancu)

În rochia ei cu elefanți, Rosamund plutește în fiecare dimineață pe deasupra lumii, privind în jos la orașul în care „o așteaptă o casă o stradă un loc gol”. Rosamund, femeia copil care iubește-trăiește îmbrățișând neînfricat culori, obiecte și sentimente, există pentru că „o ființă frumoasă se naște de fiecare dată când credem/în ceva”. Feminină, nostalgică și vizuală, poezia Danielei Bîrzu ne spune o poveste despre iubire, amintiri, timp și vise. Nu te întreba de prea multe ori cine e Rosamund – doar viseaza puțin, „până când or să mai rămână/dragostea, cărțile anticariatelor/toate poveștile frumoase & /dark prinse-ntre-ziduri. (Cristina Nemerovschi)

În volumul Trandafiri pe viscere, poeta Daniela Bîrzu întretaie în viziune proprie expresionismul și gothic-ul pentru a realiza imagini poetice unice, proiectate într-un cinema suprarealist. Sunt două filme amestecate, unul carnal, de o violență neobișnuită pentru lirica feminină, apoi „contrabalansul /vine seara cînd cablurile chitărilor electrice/sunt împînzite peste clădiri”, emoția percutantă, precisă asemenea inciziei chirurgicale, care translează înspre o dragoste anxioasă, dar salvatoare. Daniela Bîrzu este un Karel Čapek care vrea să învețe roboții să iubească. (Leonard Ancuța)