În timpul rugăciunii trebuie să fim conştienţi de marea noastră nevrednicie şi, dacă apar căldura inimii şi lacrimile, să nu ne luăm nasul la purtare; să le lăsăm să vină şi să plece de bunăvoie, fără vreo constrângere din partea noastră, dar să nu te tulburi dacă ele încetează brusc, căci altfel nici nu poate fi. Rugăciunea este cea mai grea nevoinţă şi până la suflarea cea mai de pe urmă este însoţită de osteneala unei lupte grele. Totuşi, Domnul, în milostivirea
Sa, dăruieşte uneori şi mângâiere celui ce se roagă, ca el să nu slăbească.
Osteneala noastră trebuie să fie năzuinţa către toată virtutea, dar izbânda depinde de harul lui Dumnezeu, iar harul Dumnezeu îl dă nu pentru osteneli, ci pentru smerenie: cu cât se smereşte omul mai mult, cu atât mai mult îl cercetează şi harul.
Senzaţia harului Domnul o dă omului dacă inima lui este curăţită de patimi; această stare au avut-o Sfinţii Părinţi, dar noi, păcătoşii, trebuie să ne rugăm cu căinţă şi să Îi cerem lui Dumnezeu ajutor în lupta cu patimile. În Pateric scrie: „Un ucenic i-a spus bătrânului său: Cutare vede Îngeri. Bătrânul i-a răspuns: Asta nu-i de mirare, că vede Îngeri, eu m-aş mira dacă cineva şi-ar vedea păcatele”.