Un an la malul marii

Confruntarea cu sinele se poate declanşa la orice vârstă. Depinde de determinarea celui hotărât să mai spună ceva despre propria existenţă.

Joan Anderson descoperă că procesul propriei deveniri nu s-a oprit după ce şi-a însurat feciorii şi nici după publicarea câtorva cărţi de ficţiune. Căutarea de sine se manifestă cu atât mai plenar cu cât refuză să-şi schimbe stilul de viaţă doar pentru că soţul ei este promovat şi transferat. În aceste condiţii, Joan Anderson se rupe pentru un an de cuibul conjugal şi învaţă să trăiască pe cont propriu. Nu descoperă doar munca fizică susţinută, câştigurile băneşti cu sudoarea frunţii, ci învaţă să îşi depăşească propriile inhibări fizice.

Femeia asupra căreia valorile sociale ale unei socie-tăţi puritane au avut un efect constrângător învaţă după vârsta de 50 de ani să se bucure de trupul ei, de timp, să trăiască singură şi să iubească din plin. Întâlnirea cu focile şi plăcerea pură a acestora de a înota o inspiră pe cea care îşi face cuib la malul mării pentru un an. Micile greutăţi, ca şi micile bucurii au altă greutate când înveţi să-ţi trăieşti autentic viaţa, departe de tarele unei societăţi încremenite.

Soţul regăseşte o prietenă mai dornică de viaţă decât în tinereţe, de la care învaţă calea spre propria regăsire. O poveste care marchează un alt fel de a reuşi, indiferent de vârstă, de educaţie, dar în deplină legătură cu chemările la care ne supune sinele de-a lungul vieţii.

În cartea Un an la malul mării — Gândurile unei femei care mai are ceva de spus poţi găsi lesne un prieten dornic să înveţe şi să te înveţe drumul spre tine însăţi.