Manastirea Caldarusani, vatra monahala de seama a Ortodoxiei Romanesti, careia, cu aleasa bucurie sufleteasca, ii consacram lucrarea de fata, reprezinta o inmanunchere cu adevarat remarcabila de virtuti spirituale, pe care, cu indreptatire, Sfantul Asezamant si le-a impropriat in decursul unui trecut istoric de peste trei veacuri si jumatate. Chinovie de mare renume, Caldarusanii poarta totodata, in sine, insemnele de noblete ale unui bogat tezaur de valori istorice, culturale si artistice care, o data in plus, inalta manastirea la rangul netagaduit de reper semnificativ al trecutului Bisericii Ortodoxe Romane.
O semnificatie aparte o detine manastirea de la Caldarusani in primul rand in contextul epocii in care ea a fost inaltata. Caci numai spunand ca avem inainte-ne un insemnat act ctitoricesc al domnitorului Matei Basarab al Tarii Romanesti (1632-1654) si este de ajuns pentru a ne gandi ca, iata, regasim aici, in inima Campiei Romane, intre ape si codri, inca un semn – si nu unul oarecare, ci unul de marca – al voievodului, care, fara exagerare, a fost si poate fi considerat, dupa cum spunea istoricul Constantin C. Giurescu, „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”.