Povestea răstignirii lui Iisus, așa cum e înfățișată în Evanghelii, pare să aibă puterea de a mișca, mângâia și provoca oameni din timpuri, locuri și culturi atât de diferite. Ce anume din această poveste, mai ales din evenimentul povestit, poartă această putere? Când primii creștini își rezumau „vestirea” lor „bună” spunând: „Mesia a murit pentru păcatele noastre potrivit Scripturilor” ce anume voiau să spună de fapt?
Ce anume priveau ei drept „veste bună” — dat fiind că la prima vedere ea nu pare să aibă nimic de-a face cu „vestea bună” anunțată de Iisus însuși, și care privea „Împărăția lui Dumnezeu”? Ce teme, imagini și povestiri aveau ei în minte permițându-le să dea un sens proaspăt și bucuros faptului că omul în care ajunseseră să vadă regele uns al lui Dumnezeu fusese tocmai omorât de autoritățile imperiale? De ce anume n-au văzut în asta sfârșitul oricărei potențiale revoluții bazate pe Iisus, ci adevăratul ei început?
Pe scurt, de ce a murit Iisus? De ce ar presupune cineva că moartea lui a avut o putere revoluționară? Și de ce, chiar fără să aibă un răspuns teoretic la aceste întrebări, atât de mulți oameni află totuși că în povestire, imagine și cântec, crucea are o putere de a ne emoționa la un nivel atât de adânc?
De ce e atât de puternică această poveste? Ce sens are să presupunem că moartea unui om acum aproape două mii de ani într-o obscură provincie romană a putut avea acel gen de putere? Ce fel de revoluție a fost lansată în acea după-amiază întunecoasă și îngrozitoare?