Abdicarea regelui Mihai

La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, România se afla aproape cu totul în sfera de influenţă sovietică. Un singur obstacol se mai afla în calea comunizării: un suveran tânăr şi iubit de popor, care părea pregătit să domnească în cadrele unei autentice monarhii constituţionale. Regele avea de înfruntat atitudinea categorică a unui guvern agresiv şi neezitant, susţinut de trupele sovietice, şi atitudinea ambiguă a guvernelor occidentale. Ceea ce, între 1945 şi 1947, părea de neconceput pentru români - lipsa de interes a Occidentului pentru ţările din Europa de Est - se confirmă în documentele diplomaţiilor americane, franceze şi engleze, din care autorul acestui volum a extras câteva sute, pentru a alcătui, din secvenţe de o mare elocvenţă, dar şi de un mare dramatism, filmul unei abdicări: opiniile, îngrijorările, tentativele firave de a sprijini un monarh constituţional, eschivele şi neputinţa politicienilor occidentali în faţa înaintării sovietice în România, jocurile de culise din ţară şi din emigraţie pentru a evita sau pentru a impune epilogul numit, din 1947, Republica Populară Română.