Purificare, de Sofi Oksanen
Nota 10
N-am înţeles niciodată de ce scriitorii nu sunt atenţi la ce titluri mai sunt disponibile pe piaţă. Pentru mine Purificare însemna până acum câteva zile Sarah Kane şi se scălda într-o lumină de faianţă galbenă în ritmuri de Sting, aşa cum şi-a imaginat-o Andrei Şerban pe scena Teatrului Naţional din Cluj Napoca.
Dar uite că finlandeza asta, Sofi Oksanen, îşi numeşte romanul Purificare (Editura Polirom, 2012, 24,95 lei), inspirându-l dintr-o piesă omonimă scrisă tot de ea cu un an înainte, în 2007. Un roman tradus în peste 40 de ţări cu numeroase premii la activ (printre care Prix Femina Etranger, 2010). Iar după ce l-am devorat ca un şoarece de bibliotecă într-o seară jumate cred că titlu mai potrivit nu putea avea. Şi cel mai probabil de acuma în mintea mea alambicată Purificare va fi şi o casă cu grădină şi dependinţe secrete, la marginea unei “păduri estoniene minunate”, care desparte şi apropie destine mai ceva ca magneţii în formă de potcoavă.
În primul rând, dacă vă apare în faţă pe vreun raft, nu vă speriaţi de descrierea de pe spate făcută de “The Economist” – veţi putea citi şi noaptea cartea asta, dar cu o oarecare strângere de stomac, de parcă pielea s-a uscat, a făcut coajă, a intrat la apă şi vă trage în interiorul ei. Apoi, ignoraţi fotografia de pe copertă – nu-i nicidecum glam cum aţi putea crede văzând picioarele lungi şi aproape perfecte, sau cu substrat religios – a se vedea poziţia de cruce.
Şi dacă nu vă prinde din prima parte – descrieri lungi şi metafore tăioase (“Dar estoniana fetei avea un altfet de gust, ceva mai vechi, ceva îngălbenit şi ros de molii. Acea vorbire degaja un ciudat miros de moarte.”), continuaţi şi o să vă afundaţi într-o dramă de familie mocirloasă întinsă pe mai bine de 50 de ani, unde orice nou amănunt scoate la iveală alte şi alte încrucişări de situaţie. Dacă v-a plăcut Bastarda Istanbulului (Editira Polirom, 2007), o să vă placă şi Purificare. Dacă nu aţi citit romanul turcoaicei Elif Shafak, e timpul să o faceţi [De ascultat un discurs de-al lui Elif Shafak despre arta povestirii aici.]
Revenind.
“Părul încurcat la tâmple şi stătea iţit în aer precum o urcehe în plus, întotdeauna în alertă.”
Sofi Oksanen construieşte piste false. Nu te lasă să îţi dai seama unde se va duce cu povestea. Adică doar îţi dă impresia că te lasă. Vei intui cu uşurinţă că fata pe care bătrâna estoniană o găseşte în curte e o fugară – mai întâi de sărăcia din Rusia post-URSS şi apoi de peştele ei, care iniţial îi promisese Occidentul şi lumea bună; că această fugară nu a apărut de niciunde fix la ea, ci că îi e cumva rudă. Dar nu asta e povestea pentru care Purificare mi-a ocupat o seară jumate.
Cu o singură fotografie, un amănunt căruia nu i-ai da prea mare importanţă, scriitoarea finlandeză uneşte cele două lumi – a lui Aliide Truu, bătrâna care pândeşte muşte cu ura cu care ar putea ucide un om, şi a Zarei, fata care respiră prin toţi porii frică, cu “pielea precum pulpa unui măr caramelizat cu scorţişoară proaspăt tăiat”, fără cale de întors. ( puteti citi recenzia integral accesand http://
See more