Pestera Gâtlejul Diavolului, muntii Rodopi, Bulgaria, Iarna anului 1943
Angelologii au examinat ingerul mort. Era intact, nedescompus si avea pielea neteda si alba, pergamentoasa. Ochii neînsufletiti, de un albastru-verzui priveau spre ceruri.
Pe fruntea lata si pe umerii sculpturali cadeau cârlionti blonzi, formând un nimb de par auriu. Chiar si vesmintele, dintr-o tesatura alba, sclipitoare, pe care nici unul dintre ei nu a putut-o identifica, erau imaculate – ca si când faptura ar fi murit într-un salon dintr-un spital parizian, nu într-o pestera din maruntaiele pamântului.
N-ar fi trebuit sa fie surprinsi ca au gasit îngerul atât de bine conservat. Unghiile sidefii ca interiorul unei scoici, pântecele prelung si neted, fara ombilic, transparenta stranie a pielii, absolut totul la aceasta faptura era exact asa cum se asteptasera ei; pâna si pozitia aripilor o anticipasera corect. Cu toate acestea, faptura era prea diafana, prea însufletita pentru ceva ce pâna atunci existase doar între copertele cartilor din bibliotecile prafuite si în reproducerile dupa picturi Quattrocento raspândite dinaintea lor asemenea unor harti rutiere.
Toata viata asteptasera sa vada asa ceva. Desi nici unul dintre ei nu ar fi recunoscut, în adâncul lor banuisera cu totii ca aveau sa gaseasca un cadavru monstruos, osos, zdrentuit, ca un vestigiu scos la lumina zilei dintr-un sit arheologic. În schimb, avusesera parte de o cu totul alta imagine: o mâna delicata, ascutita, un nas acvilin si buze rozalii strânse într-un zâmbet întepenit.
Angelologii stateau aplecati deasupra trupului si îl priveau cu un fel de nerabdare, ca si cum ar fi asteptat ca faptura sa clipeasca, apoi sa se trezeasca.