Încheind seria Comăneştenilor, Anna este, din punct de vedere stilistic, şi fructul suprem al influenţei maiorescicne asupra lui Duiliu Zamfirescu; fără ca acest roman monden să poată mulţumi, în fond, gustul criticului, care, socotind arta „idee emoţională în forma frumosului”, punea accentul pe idee şi cerea literaturii mai multă substanţă, mai mult adevăr al vieţii, decât cuprindea frivola viziune socială de la capătul ciclului epic ce culminase în crearea figurii lui Tănase Scatiu.
„Ideea“ romanului Anna nu este, prin urmare, maioresciană, ci tipică pentru Duiliu Zamfirescu, finul observator al sufletului feminin, al nuanţelor lui erotice, analistul simţămintelor epurate. Dar aluziile filosofice care impregnează această proză, ca şi stilul ei academic, sunt de coloratură maioresciană. Căci pesimismul lui Schopenhauer, – scepticismul înalt, platonizant (şi Duiliu Zamfirescu mergea la Platon prin Lumea ca voinţă şi reprezentare, aşa cum mărturiseşte într-o scrisoare trimisă din Roma, în martie 1898), pe care îl profesa Maiorescu (criticul era totuşi numai sceptic, nu pesimist, – în prefaţa la traducerea Aforismelor, el respingea net ideea caracterului pozitiv al durerii), pătrunsese adânc, datorită propagandei maioresciene, în conştiinţa unor pături ale intelectualităţii româneşti de la sfârşitul veacului trecut. Iar Eminescu, al cărui vizionarism liric iniţial, desprins din nebuloasa heliadescă, ţinea de spiritul romanticilor primi, al lui Novalis, al lui Jean Paul, dar mai ales al lui Schelling, suferise şi el, tot sub direcţiunea magistrului de la Convorbiri, puternicul şoc pesimist. Astfel că ideile întunecate ce se filtrează prin proza de acum a lui Duiliu Zamfirescu trebuie considerate ca provenind din acelaşi izvor. Ascendentul intelectual al lui Maiorescu face ca peste societatea zugrăvită în Anna să plutească o atmosferă schopenhaueriană; stilul academic al romanului dovedindu-se în perfectă concordanţă cu preceptul stilistic maiorescian, ce, năzuind spre clasicism (concepţia artei ca stare a purei contemplaţii, prin anihilarea voinţei, poate fi înţeleasă şi în sensul lui Goethe, ca obiectivitate apolliniană, idealul ci expresiv realizându-se în formele clasice), nu ajunge a fi, din păcate, decât academism.
Departe de amploarea şi complexitatea viziunii romanului social, Anna – operă concepută într-o zonă rarefiată a imaginaţiei – răsfrânge însă chipul palid al societăţii înalte româneşti de la finele secolului trecut; chip idealizat aici, întocmai ca în tabloul boierimii idilice din Viaţa la ţară, ori în imaginea eroismului educat din În război. Şi deşi nu s-ar putea spune că, faţă de lipsa de consistenţă epică a eroului masculin, căpitanul Comăneşteanu, figurile feminine – Anna, Porţia, Berta, Urania şi Elena Milescu – au mai multă vitalitate artistică, totuşi aceste figuri palide încearcă să adune într-o singură făptură ideală, ca tot atâtea trăsături armonizate după un delicat canon, într-o unitate şi mai palidă şi mai generală, fiinţa feminităţii însăşi, în conturul ei de parfum. Contur al unei plăsmuiri umane fantomatice, aşadar, în alcătuirea căreia nobleţea sufletească, renunţarea şi patriotismul se unesc cu slăbiciunea, dezordinea simţurilor şi adulterul.
Atunci când viaţa vie, adevărată, brutală aruncă, prin incendiul pasiunii, sufletele în luptă unul cu altul, în romanul lui Duiliu Zamfirescu femeile rivale, tânjind după acelaşi bărbat, care de fapt nu aparţine niciuneia, domolesc flăcările luptei, fără ca totuşi să astâmpere focul, fie prin convenienţa socială, care le supune formelor blânde, fie – ceea ce e mai grav – prin chiar înclinarea lor intimă: în momentul când conflictul ar trebui să devină acut, Berta îmbrăţişează pe Anna, Anna îmbrăţişează pe Elena; astfel împletirea e desăvârşită, fantoma ideală triumfă. Viziunea satisface academismul, căci acest tip ideal de femeie se identifică cu „statua albă cu surâsul ei blând” ce stă „senină deasupra haosului”, a lui Maiorescu, – obiect al schopenhauerianei contemplaţii.
Aici pesimismul creşte firesc, ca o floare cultivată cu grijă, dar şi puternic dezvoltată în acrul de seră al lumii sfârşitului de veac. Cuprins de o nelinişte fără nume, trândăvia nu lipsită de voluptate ameninţă să înece sufletele în apa ei tulbure: „Plictiseala şi stenahoria erau adevăraţii duşmani ai societăţii aceştia”. Activitatea, fericirea nu sunt acum decât speranţe înşelătoare, care ascund adânca inerţie a fiinţei şi poartă pecetea unei crude şi dureroase ironii: „Nu numai nu putea pleca, dar încă trebuia să pară acelaşi, să facă vizite, să fie lcricit, fiindcă era copilul răsfăţat al soartei”. Şi, însoţit ca de un leit-motiv, de aura ironică ce ghilimelele o consfinţesc, „copilul răsfăţat al soartei” ajunge simbolul filosofici lui ceea ce nu se poate, al „fugarei năzuinţe” către „tipul ideal, erou, poet şi stăpân, acel generos produs al forţei creatoare, nestatornic prin legea firii sale”. I. NEGOIŢESCU