„Cristina Drăghici vine, iată, în poezia noastră actuală, în care se mai aud inevitabile replici minimaliste, perfect încastrate în corpusul de rezistență al construcției, ca un ecou care și-a pierdut rostul. În ultimii ani, crăpăturile blocurilor de la cutremur s-au adâncit… Cristina dărâmă ce nu e de consolidat. Cristina se zidește pe sine în zidul nou. Cristina întoarce rostul timpului numit poezie. Ea nu iese din spațiul ei, ea e anticorpul, paznicul invizibil care ucide virusul fatal: marea monotonie, valsul morții: „un doi trei” la nesfârșit…” Nora Iuga
Cristina Drăghici (n.1994, București) este studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davilla” din București. A susținut lecturi publice în cadrul unor evenimente literare organizate de Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets, Institutul Blecher și frACTal.
Frică
ce se întâmplă cu pământul
când cei din interiorul lui își înclină capetele
să privească prin unghiile lor
ce simt cei care calcă deasupra
celor din care au venit
*
frica nu îl cunoaște pe tata nu știe oasele mamei
uneori îmi trimite bilețele i se face dor
își așterne voalurile între mine și cel pe care îl mângâi
de ea ascund oameni
pe bunica am învelit-o în hârtie creponată – nu
o va recunoaște
tatălui meu i-am acoperit toată fața în frișcă – va crede
că e o prăjitură pentru copii
pe mama am colorat-o toată în mov – va crede
că e o plapumă
frica mă vizitează și când e toată lumea acasă
își lasă pantofii lângă ai mei se încălzește cu mine
sunt singura ei carne
transpiră pe umerii mei eu tac nu mă clintesc
ceilalți nu respiră ca să nu fie recunoscuți
doar pleoapele mele se zbat ca doi pești căzuți
pe trecerea de pietoni
frica se dezbracă prin mine își aruncă sutienul prin ochii mei
îi umple cu laptele ei
îi prind degetele care tremură
le așez în palmele mele
ea începe să îmi mângâie părul – ca o femeie oarbă
îmi prinde agrafe mă face frumoasă
sunt singura ei carne
mă spală mă limpezește cu grijă mă vrea curată
o las să mă măsoare să mă cântărească
stau dreaptă
m-a înrolat în armata ei
îmi împrumută rimelul
clipește deasupra bărbatului pe care îl iubim amândouă cel mai mult
se ghemuiește ca un leopard în jurul inimii mele
simt că i se face foame
inima mea
e singura ei carne
00:00
cetățile se dărâmau
nu mă îngrijora nimic
ocroteam focul
oamenii explodau ca artificiile
eu sărbătoream îmi ciocneam jumătate de inimă
cu cealaltă jumătate de inimă
casele în care se păstra dragostea
erau șterse de pe fața pământului
nu există hârtie care să poată înlocui
pielea
cetățile continuă să se dărâme
cineva stoarce deasupra mea prosoape ude
e liniște
ca într-un țarc unde se aude doar creșterea ierbii
ca într-un țarc unde
privesc dintre miei
cum femeia care naște prin mâini
tocmai și le taie
Respir
nu vreau să mă întorc
într-o lume
unde sunt strânsă de mână
doar pentru că altfel
se moare