Nu s-au inventat pastile care să cicatrizeze rănile celor care suferă de pe urma unui conflict armat, de plasture nici nu mai poate fi vorba. Când se aduce în discuție un război este imposibil să nu se facă referință și la aspectele negative ale acestuia: răniți, morți, distrugeri materiale etc. Sunt însă unele laturi ale războiului despre care se vorbește foarte puțin sau deloc. De exemplu, sunt persoane care au trecut prin ororile războiului, dar despre care nu se știe nimic, cu toate că au luptat și și-au făcut datoria pe cinste. Acești oameni au trăit fiecare clipă cu gândul la fruntea mamei care i-au condus la armată sau la frații care i-au zis „pe curând”, și nu „la revedere”. Când vine acel ,,curând” nu ştie nimeni, nu ştiu eu, nu ştie nici soldatul şi nici comandantul cu chip cimentat pe exterior. Nu a ştiut nici Vitalie Colţ.
Am reuşit să vorbesc cu unul din soldaţii care au luptat pentru țară și pentru a-și apăra baștina, mai exact, am discutat despre evenimentele din anul 1992. Vitalie Colţ încearcă să ofere cititorului un alt război, unul ce remarcă umanitatea fiecărui soldat prin simplitatea relaţiilor care domneau în cazarmă între camarazii de război. Glumele despre război, gânduri de dor, intimităţi de familie, povestite de către soldați, erau la ordinea zilei în cazarme și mențineau buna-dispoziție, cu toate că următoarea zi putea fi una tragică și letală.
Vitalie Colț, membru al Diviziei de Infanterie Blindată a Armatei a 14-a ruse, dislocate în orașul Tiraspol, a simţit şi a văzut bombardamentele la distanţă, spre norocul său şi al diviziei sale care executau serviciul militar într-o regiune mai puţin agitată din considerentul activităţilor militare.
Impresiile şi emoţiile din acea zi, astăzi sunt expuse într-un text artistic.
L-am rugat pe Vitalie Colţ să ne povestească câte ceva din cartea scrisă de el – ARMATA NU SE IMIPLICĂ ÎN CONFLICT.
,,Despre starea, emoțiile, gândurile unui tânăr dintr-un sat moldovenesc, din stânga Nistrului, în anul 1992, am scris în cartea „Armata nu se implică în conflict”. Nu este un documentar, mai curând o relatare scrisă într-o anvergură artistică, a celor văzute, trăite sau auzite în perioada operaţiunilor militare 1991-1992. Este despre tinerii moldoveni, care au fost înrolaţi, corespunzător perioadei, în rândurile armatei ruse.
În primăvara anului 1992, mi-a revenit şi mie obligaţiunea de a satisface serviciul militar obligatoriu în cadrul armatei. Am fost plasat într-o divizie de Infanterie Blindată a Armatei a 14-a ruse, dislocate în orașul Tiraspol. Războiul s-a declanșat oficial pe 19 iunie, deși ciocniri armate se produceau prin unele localităţi și până în data menţionată mai sus. Soldații şi eu, inclusiv, fiind în serviciul militar obligatoriu, auzind despre declanşarea conflictului armat, am avut o reacţie ambiguă. Toţi ştiam de un conflict care decurgea pe undeva, în imediata apropiere de noi, eu şi camarazii fiind dislocaţi într-o regiune inactivă din punct de vedere militar, doar auzeam focuri de armă, nefiind vizați direct de atrocităţile conflictului. Pentru noi, înrolarea în armata rusă constituia un serviciu cotidian, precum și în alte unități militare de pe extinderea teritorială a fostei URSS. Atmosfera ce domnea în Divizia de Infanterie Blindată a Armatei a 14-a ruse nu părea a fi una agitată. Vreau să menţionez că, atât pentru mine, cât şi pentru camarazi, era vizibil cum armamentul, tehnica, logistica, unii ofițeri ș.a.m.d. erau la subordonarea structurilor separatiste. Aş putea să compar situaţia cu una asemănătoare în conflictul care se petrece azi în Ucraina. Doar că atunci nimeni nu dispunea de internet ca lumea să cunoască despre aceste aspecte.
Vitalii menţionează că în cartea sa sunt vizate şi alte aspecte ce stârnesc dialog aprins printre cei care doresc să cunoască desfășurarea evenimentelor”.