Artistul si Oglinda

„Artista din mine nu are nevoie de oglindă, dar femeia, da”, mărturiseşte Leny Caler, în volumul autobiografic „Artistul şi Oglinda” (Editura Universal Dalsi, 2002). Asemenea unui colecţionar dedicat, îşi etalează cu reverenţă şi neţărmurită grijă amintirile profesionale sau sentimentale, făcând lumină asupra comorilor descoperite, fără a înlătura, însă, clopotul de sticlă ce le acoperă. Totul pare foarte clar, dar, în acelaşi timp, de neatins, pentru că Leny Caler nu ne deschide o poartă către lumea ei, ci ne povesteşte cam ce am putea vedea dacă acea poartă ar fi deschisă. Şi trebuie să o credem pe cuvânt.

Nimic nu există în sine, nici o întâmplare, nici o emoţie, nici o relaţie umană – totul este o reflexie a ei, a gândurilor, stărilor şi farmecelor ei, pe suprafaţa opacă uneori, dar atât de graţioasă, a memoriei. De la lecţiile de interpretare „mecanică” pe care i le dădea Lucia Sturdza Bulandra: „Spui replica şi faci doi paşi la stânga, spui replica şi faci doi paşi spre fundul scenei” la lecţiile de viaţă primite de la Victor Ion Popa şi G. Timică sau la iubirile neîmpărtăşite despre care vorbeşte cu o cochetă decenţă, totul în această carte este o oglindire strălucitoare a actriţei care a reprezentat un etalon de frumuseţe în perioada interbelică.

Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Tudor Muşatescu şi George Vraca sunt doar câţiva dintre „prietenii intimi” amintiţi în „Artistul şi oglinda” şi nu ne vine greu să o recunoaştem pe actriţa devenită personaj în „Patul lui Procust” ca pe o îngemănare între Emilia şi Doamna T. ori în Corina din „Jocul de-a vacanţa” (piesă pe care se spune că Mihail Sebastian ar fi scris-o tocmai pentru a-i demonstra ei că poate scrie teatru). Leny Caler însăşi se mândreşte cu „succesele” ei, pe care însă le îmbracă în haina modernă şi adesea ipocrită a discursului despre dezvoltarea personală. Sunt încărcate, totuşi, de culoare şi poezie paginile despre Ripensia, echipa de fotbal preferată a lui Camil Petrescu, despre zilele în care el îi citea lungi fragmente din romanele sale, din volumul de poezii de război, pe care Leny le asculta cu nesaţ, vrăjită de „felul lui atât de personal, de viu. „După o bucată de vreme, Camil şi-a dat seama de lipsa mea de cunoştinţe în aproape toate domeniile şi a început să se ocupe de cultura mea. Venea mereu cu câte o carte nouă, îmi cerea să-i explic ce-am înţeles din cea precedentă”. Pasionat de chiromanţie şi grafologie, el a fost şi cel care a intuit sau a sesizat dominanta de caracter care să-i determine viaţa lui Leny – sentimentalismul. Camil Petrescu îi aducea chiar şi piesele lui de teatru, dându-i indicaţii de interpretare, foarte moderne, referitoare la „o adâncă interiorizare şi concentrare, un joc al mâinilor care să sugereze o anume stare sufletească şi, mai ales, să nu dau relief replicilor prin ridicări de ton nefireşti, extrem de diferite de ceea ce se preda la Conservator.” Cu toate astea, el nu i-a fost întotdeauna cea mai măgulitoare oglindă: „Era de multe ori satisfăcut de ceea ce realizam în teatru. Din păcate, nu eu, ci alte actriţe au jucat în piesele lui”.

Nici „tandra prietenie” care a legat-o de Mihail Sebastian nu este prezentată altfel decât prin prisma evoluţiei sale alături de timidul ei amic. „Mihail Sebastian nu a fost numai un talentat autor dramatic, ci şi un excelent povestitor şi conferenţiar”, pasionat de opera lui Shakespeare, pe care o cunoştea şi analiza în profunzime şi pe ale cărui sonete le tradusese „admirabil”. „Era un mare cunoscător şi iubitor de muzică clasică. Datorită lui am început şi eu să cunosc şi să mă familiarizez cu marii compozitori ai omenirii şi să iubesc muzica divină a lui Mozart, compozitorul lui preferat, care a devenit şi al meu, pentru totdeauna”.