Răbdarea fiind cea mai mare virtute, contemplația așteptării și doleanța lăuntrică vor transforma, în cele din urmă, virtualitatea în realitate.
Într-o zi de ianuarie, unui băiețel i se înfiripase o dorință arzătoare: voia un câine! Răspunsul părinților îl așeza mai degrabă într-o așteptare decât într-o expectativă.
În februarie, băiatul avea deja în minte cum și-ar dori să arate cățelul, în martie îi acordase deja un nume, pentru a fi un deplin membru al familiei, dar părinții rămâneau neînduplecați în ceea ce privea continua meditație asupra subiectului…
Băiatul a ajuns să se bazeze, în aprilie, pe reușitele sale pentru a-i convinge pe părinți că ar fi vrednic de un câine, în chip de recompensă, însă aceștia ezitau să ia o decizie pe moment… În mai, neîntâlnind un refuz categoric până atunci, s-a decis să insiste, poate pentru aceleași motive, poate nemotivat… dar fără un răspuns cert.
În iunie, luna aniversării sale, primise un cățeluș de pluș, dorindu-și în continuare unul adevărat… acesta era plin de pete, în loc să aibă doar una… nu corespundea dorinței sale… Ulterior, a început să-și asume responsabilități: nu îl va lăsa să deranjeze lătrând, îl va învăța să-și facă treburile…
Într-o dimineață de decembrie, acesta a fost trezit de respirația cățelușului mult dorit – care era exact cum îl concepuse…
Curgerea neînduplecată a acestui timp și a acelei aparente eschivări au permis minții băiatului explorări vegetale și animale inedite, pline de poezie, spectru și imaginație, dar și confirmarea dorinței serioase, netrecătoare, de a crea un angajament care presupune o responsabilitate mare.