Jihadismul constituie continua degradare a islamismului politic. În mai puţin de un secol (1928–2014, adică de la fondarea Frăţiei Musulmane până la proclamarea Califatului ISIS), jihadiştii vor regresa de la formarea omului nou al islamului, prin predică și educație, la genocid, decapitări live şi sute de gropi comune.
Această descompunere ideologică se va produce pe fondul
unor „mutaţii genetice“ în cadrul doctrinei islamiste, iar mediul propice acestor alterări mutagene va fi închisoarea. Sayyid Qutb, Ayman al -Zawahiri,
Abu Musab al -Zarqawi sau Abu Bakr al -Baghdadi îşi vor formula şi clarifica teoriile jihadiste din ce în ce mai brutale în celulele egiptene, iordaniene sau
în lagărul american de la Camp Bucca.
Totuşi, explicaţia conform căreia jihadismul reprezintă un răspuns proporţional în faţa detenției și torturii nu este unul valid.
Osama bin Laden, de pildă, cel mai faimos dintre jihadişti, nu a fost închis şi nu a fost victima „agresiunii Vestului“. Dimpotrivă, el a beneficiat de sprijinul Occidentului în războiul contra URSS. Osama a ales să-şi dedice viaţa jihadului dintr-o poziţie privilegiată de „prinţ“ care făcea parte dintr-o familie de miliardari cu afaceri în Statele Unite şi Europa.
Pe de altă parte, o conexiune semnificativă între momentele de apogeu ale jihadismului şi relaţia tensionată a islamului cu Vestul este evidentă.
Succesul lui Hassan al-Banna a apărut pe fondul nemulţumirii din Egipt şi Palestina în raport cu administraţia britanică. Apropierea lui Sadat de America a relansat jihadismul egiptean, iar invazia sovietică din Afghanistan a generat marea sinteză jihadistă din anii 1990.
O a doua sinteză jihadistă a apărut în anii 2000, după ce SUA au atacat Irakul. Dacă invazia URSS a creat premisele pentru apariţia al Qaeda, cea americană a oferit pretextul pentru coagularea ISIS. Iar acest lucru se întâmplă pentru că, într-un teritoriu musulman măcinat de război, tabăra jihadistă are întotdeauna câştig de cauză pe termen mediu, după ce forţele moderate se epuizează în luptă.