Aventurile unei fete cuminti

Dupa ce garda de onoare a tras focurile de arma cuvenite, drapelul a fost asezat pe sicriu si sicriul coborat in groapa, am aruncat primul bulgare de pamant peste el si m-am pierdut printre celelalte morminte.

Nu mai aveam chef de nimic, ci doar sa ma plimb printre mormintele invadate de verdeata. Undeva, la marginea cimitirului, am gasit un caine slab ca o stafie, prabusit peste un mormant proaspat. Incercase sa sape si sa ajunga acolo unde stia ca fusese ingropat stapanul lui. Oare asa aveam sa ajung si eu? Sa sap la mormantul tatalui meu cu speranta ca imi voi recapata viata dinainte? Desi mama mereu imi spunea "nu atinge cainii straini, fiindca te pot musca!", nu mi-a pasat de sfatul ei; m-am apropiat de bietul caine si l-am mangaiat pe cap. A intors spre mine niste ochi plini de lacrimi, care aproape nu ma vedeau, dar in care mai era o urma de speranta. Poate eram, totusi, un inger care avea puterea sa-i aduca stapanul inapoi.

Nu, nu eram un inger, eram doar o biata fetita de paisprezece ani care tocmai isi pierduse tatal, singurul om care conta in viata ei. Mi-am ingropat fata in blana murdara a cainelui si am inceput sa plang alaturi de el. S-a facut seara cand m-am dezmeticit in cele din urma si am vazut ca toata lumea de la mormantul tatalui meu plecase. In timp ce plangeam, mi s-a parut ca am auzit de cateva ori ca am fost strigata, dar mi se parea mai sincera durerea cainelui cu care eram decat toate formalitatile de la inmormantare, asa ca nu m-am sinchisit si am ramas mai departe cu cainele...